a căzut frunza, iar
odată cu ea a dispărut
și perdeaua de fum
ce acoperea, ca o vrajă,
esența.
așa c-am rămas
eu cu mine,
tu cu tine,
fiecare cu el însuși
printre copaci chei,
pomi ce ridică spre cer
niște brațe ramificate,
noduroase și despuiate,
în semn de mută amenințare
de-aia nu ai altă
soluție-n fața toamnei
decât singurătatea.
cea mai deplină dintre singurătăți.
doar tu și vântul țepos
ce-ți biciuiește obraji, ochi,
buze, îți răzvrătește părul,
urlând cât poate
venirea zăpezii.
așa ajungi să nu
te mai pierzi printre cuvinte
de fapt…te găsești
lângă tine-le pierdut,
crezut imposibil de găsit,
dar totuși acolo,
dincolo de orice barieră,
de orice semn scris
sau citit, vorbit sau gândit,
mâzgălit sau tipărit
de-asta niciodată
nu va fi toamna iubită,
fiindcă e incompatibilă
cu minciunile vândute
zi după zi, de noi nouă
doi în unul, ca instantul.
e, în schimb, acel Timp
de aur în care se nasc
mituri și povești inconfundabile,
mai ușor de recunoscut
ca un păun între găini,
și poate toamna
pe care-am resimțit-o
ca fiind sfârșit
n-a fost decât
un început deghizat
ca un hoț în haină de popă,
sau o curvă deghizată-n doamnă,
sau un vid intern deghizat
într-un artist mai prețios
chiar și decât diamantul,
un râset sincer,
preschimbat în plâns
căci vrem sau nu
s-o recunoaștem,
să-i dăm glas, așa
am fost și eu cu tine;
ca o escapada cu
termen limită
într-un lan de maci,
la apus de soare.
și oricât n-am vrea
sau n-am putea-o spune,
știm amândoi că
nu suntem nici mai mult,
dar sigur nici mai puțin
de două umanuri care
se-mbină, se întrepătrund
într-o complementaritate
aproape bizar de perfectă,
se întretaie lăsând în
urmă cicatrici precise,
fine, ca de acid,
fiecare spunând altceva.
”o să fie bine”,
”eu sunt aici”,
”cred în tine” sau
”luptă și vei avea”;
o dialectică ciudată,
independentă de timp,
spațiu și semne
gândite și citite,
simțite și rostite,
tipărite și mâzgălite,
așa suntem și vom fi
mai mult ca sigur mereu,
mereu un tu și mereu un eu
ce vor fi întotdeauna împreună
ca o țigară cu bricheta ei,
un tablou al naturii din noi,
două ultime frunze
rămase-ntr-un copac.
”să nu știe nimeni de noi!”,
susură a pârâu glasul
unui drac.
așa că închei povestea, nu
am decât să tac,
căci va vorbi tăcerea-mi
despre noi,
două conjugări ale umanului
pe care de le despoi
o să le vezi acoperite de foi
pe care și-au țesut degetele,
pizma, dragostea, regretele
și tot ce mai simte un om
cât timp e viu.
vrei să-ți spun și că
la final noi rămânem
ultimele două frunze,
și-alea alăturate,
din Pomul Vieții?
ei bine, nu-ți spun!
e prea siropos și nu mi-e felul,
iar dacă o voi face
ți-o iei în cap după,
deci nu zic nimic;
dar e oricum degeaba
că tu știi și lucrurile
rămase nespuse.
sau…mai ales pe-alea.
Like this:
Like Loading...
Lumea Lucretiei 