cromatica vieții

17792404_1367810443257966_1797769081_n

ne visăm oameni liberi, dar

suntem prizonierii culorii din jur.

așa ajungem să:

scriem gânduri gri, sau chiar negre

pe hârtie roz-pudrat;

poate-poate ne contaminează cu râs.

ne selectăm între noi după culoarea pielii,

ridicând ochii spre albastrul de sus

pentru a reînvăța modestia.

și totuși…

am uitat glasul sângelui roșu.

am uitat că sufletul n-are culoare,

că viața are o cromatică neaprobată Pantone;

că movuliul vinovăției sau

roșul obrajilor rușinați

sunt perfect umane, acceptabile, de înțeles.

sunt, totuși, ale noastre…

dar le renegăm asiduu, și-așa ajungem să:

ne colorăm nopțile de plâns în bejul banalității,

ne colorăm zilele-n griul nemulțumit al rutinei,

ne colorăm viețile-n portocaliul așteptărilor exterioare nouă,

uitând cât de amplă și imperceptibilă-i cromatica vieții;

una fabricată de fiecare, după chip, suflet și asemănare.

și oricât ne-am teme, nu putem forța

cromatica amplă a vieților noastre.

Ziua 12

art-autumn-couple-leaves-favim-com-248005

a căzut frunza, iar

odată cu ea a dispărut

și perdeaua de fum

ce acoperea, ca o vrajă,

esența.

așa c-am rămas

eu cu mine,

tu cu tine,

fiecare cu el însuși

printre copaci chei,

pomi ce ridică spre cer

niște brațe ramificate,

noduroase și despuiate,

în semn de mută amenințare

de-aia nu ai altă

soluție-n fața toamnei

decât singurătatea.

cea mai deplină dintre singurătăți.

doar tu și vântul țepos

ce-ți biciuiește obraji, ochi,

buze, îți răzvrătește părul,

urlând cât poate

venirea zăpezii.

așa ajungi să nu

te mai pierzi printre cuvinte

de fapt…te găsești

lângă tine-le pierdut,

crezut imposibil de găsit,

dar totuși acolo,

dincolo de orice barieră,

de orice semn scris

sau citit, vorbit sau gândit,

mâzgălit sau tipărit

de-asta niciodată

nu va fi toamna iubită,

fiindcă e incompatibilă

cu minciunile vândute

zi după zi, de noi nouă

doi în unul, ca instantul.

e, în schimb, acel Timp

de aur în care se nasc

mituri și povești inconfundabile,

mai ușor de recunoscut

ca un păun între găini,

și poate toamna

pe care-am resimțit-o

ca fiind sfârșit

n-a fost decât

un început deghizat

ca un hoț în haină de popă,

sau o curvă deghizată-n doamnă,

sau un vid intern deghizat

într-un artist mai prețios

chiar și decât  diamantul,

un râset sincer,

preschimbat în plâns

căci vrem sau nu

s-o recunoaștem,

să-i dăm glas, așa

am fost și eu cu tine;

ca o escapada cu

termen limită

într-un lan de maci,

la apus de soare.

și oricât n-am vrea

sau n-am putea-o spune,

știm amândoi că

nu suntem nici mai mult,

dar sigur nici mai puțin

de două umanuri care

se-mbină, se întrepătrund

într-o complementaritate

aproape bizar de perfectă,

se întretaie lăsând în

urmă cicatrici precise,

fine, ca de acid,

fiecare spunând altceva.

”o să fie bine”,

”eu sunt aici”,

”cred în tine” sau

”luptă și vei avea”;

o dialectică ciudată,

independentă de timp,

spațiu și semne

gândite și citite,

simțite și rostite,

tipărite și mâzgălite,

așa suntem și vom fi

mai mult ca sigur mereu,

mereu un tu și mereu un eu

ce vor fi întotdeauna împreună

ca o țigară cu bricheta ei,

un tablou al naturii din noi,

două ultime frunze

rămase-ntr-un copac.

”să nu știe nimeni de noi!”,

susură a pârâu glasul

unui drac.

așa că închei povestea, nu

am decât să tac,

căci va vorbi tăcerea-mi

despre noi,

două conjugări ale umanului

pe care de le despoi

o să le vezi acoperite de foi

pe care și-au țesut degetele,

pizma, dragostea, regretele

și tot ce mai simte un om

cât timp e viu.

vrei să-ți spun și că

la final noi rămânem

ultimele două frunze,

și-alea alăturate,

din Pomul Vieții?

ei bine, nu-ți spun!

e prea siropos și nu mi-e felul,

iar dacă o voi face

ți-o iei în cap după,

deci nu zic nimic;

dar e oricum degeaba

că tu știi și lucrurile

rămase nespuse.

sau…mai ales pe-alea.