#rapsodie

te-aș fi ferit de toate relele lumii
doar ca să-ți văd tristețea cu iz
de bitter suedez cum pleacă, vălul
greu al durerilor mute
cum îți limpezește privirea.

te-aș fi lăsat să mă cunoști
chiar și-n dimineți leneșe, albe,
în care-mi arunc ochii pe volumul de poezii
de pe noptieră înainte
să adorm la loc între
două frânturi de realitate difuză,
două vise, două coșmaruri calde

te-aș fi lăsat să te apropii fără teama
c-ai să-mi greșești la un moment dat.
aproape, mai aproape, tot mai aproape, hai,
pierde-mă într-un zâmbet și uită-te
să vezi cum înfloresc când mă privești
în ochi.

dacă nu m-aș fi grăbit să caut
ceea ce nu se poate găsi aș fi vrut
să-ți mângâi degetele în timp ce răsare luna,
dar am găsit ceea ce nu se poate căuta
ca-ntotdeauna,
înșiruire de nu și de stări maniacal-euforice
lumea asta mică e prea mare pentru un noi,
iar mie n-are să-mi zică nimeni de ce.
azi
încă aud sunet de sticlă spartă când știu
că urmează să doară iarăși sufletul

NOIembrie

Mă tot gândesc, de la o vreme, la iubire. Sau, dacă e să fiu sinceră, la iubiri. Trecute, prezente și viitoare. Și văd cum căutăm la nesfârșit replica perfectă.
Toți avem acel ceva ce poate cu ușurință trece drept iubire de referință, acea relație pe care o căutăm în toate care au ghinion să-i urmeze. Și căutăm, și căutăm, și ne învinovățim atunci când nu pare să mai fie nicăieri…ai zice că la nesfârșit.
Și, pentru unii, chiar așa e. Așa cred că ajung oamenii să fie prinși în relații toxice: sunt atât de convinși că au găsit replica perfectă a iubirii lor de referință, încât nici măcar nu se mai obosesc să vadă. Să se uite la relația aia și s-o vadă exact așa cum e, nefiltrată. Pentru că, de multe ori, nici măcar nu contează. Oricum nu căutăm relația de referință, ci felul în care ea ne făcea să ne simțim în propria viață, în propria poveste despre noi. Nu contează, în punctul ăsta ajunși, cum s-a întâmplat, realmente, povestea aia, sau care sunt, în realitate, punctele comune ale celor două povești.

Care…nu prea sunt. Fiindcă nu există două iubiri la fel. Sau care să semene și altundeva în afară de mintea protagonistului căutător.

Nu, prima iubire nu-i unică pentru că e prima. E unică pentru că e iubire, și fiecare iubire e singulară. E memorabilă (și) fiindcă e prima, dar unică? Unică e orice iubire, chiar dacă, la o adică, le poți grupa cinic într-o taxonomie a iubirilor: iubirea care te ridică la cer, ici, iubirea care se simte ca o întoarcere acasă după o zi grea, colo…și tot așa.
Și fiecare dintre iubiri te schimbă. Ne schimbă, pe toți.

De asta o iubire pierdută, încheiată, abandonată, nu se mai întoarce. Pentru că, oricât vrem de tare în unele zile, și mai ales în unele nopți, noi nu mai putem fi oamenii din povestea a cărei replică o căutăm.

Am pierdut nu doar povestea sau iubirea, ci și omul care obișnuiam să fim. Chiar dacă, uneori, cu greu poți spune că a fost o pierdere reală.

Ploaia

Ploua puternic, cu stropi reci,

Iuti, ce se cabreaza stralucind.

Se-mpletesc cu graba

Intr-o spirala ADN finita, fragmentara,
Un ultim act senzual
Inainte s-atinga, murind,
Solul.

Ploua crud, nemilos, intruziv
Cu lacrimile neplanse
Ale cine-mai-stie-carui duh morbid, nenumit.
Ploua asa cum plouam noi
Din priviri in clipe de tacere,
Asa cum parca aruncam o galeata
De vise desenate-n ulei; praf de stele
Peste un gard al Nicaieriului,
Un putred, cenusiu, smolit
Si vesnic gard; hotar hotarat.

Dar nu, a trecut “ieri”.
Azi nu te mai invata nimeni
Sa faci, din umbra genelor, ploi.
Privesti cu ochii tristi si goi
Banal de goi si despuiati de “Noi”
La umbra care pleaca

Chiar te gandesti de o s-o mai
Vezi vreodata aruncandu-se
In bratele tale peste prag,
Dulce singuratate-mpartasita,
Cu gust dulceag de sange, artificii si tutun.

Si fara ploaia Ei n-ai mai fi bine

Nicicand, secat si renegat definitiv

De viata, in exil. Desertul disperarii

Si moartea-ti pare azi un elixir

Cu nuante moi de curcubeu si
Alcalin, surogatul panaceului
Celui mai fin, inca nealterat
de Sublim. Eviscerarea
unui suflet gol si ruginit,
Scartaitura, Iad, Abandonare.
Lacrimi de neplans si vorbe
De nerostit vreodat’. Adunatura.