
Mă tot gândesc, de la o vreme, la iubire. Sau, dacă e să fiu sinceră, la iubiri. Trecute, prezente și viitoare. Și văd cum căutăm la nesfârșit replica perfectă.
Toți avem acel ceva ce poate cu ușurință trece drept iubire de referință, acea relație pe care o căutăm în toate care au ghinion să-i urmeze. Și căutăm, și căutăm, și ne învinovățim atunci când nu pare să mai fie nicăieri…ai zice că la nesfârșit.
Și, pentru unii, chiar așa e. Așa cred că ajung oamenii să fie prinși în relații toxice: sunt atât de convinși că au găsit replica perfectă a iubirii lor de referință, încât nici măcar nu se mai obosesc să vadă. Să se uite la relația aia și s-o vadă exact așa cum e, nefiltrată. Pentru că, de multe ori, nici măcar nu contează. Oricum nu căutăm relația de referință, ci felul în care ea ne făcea să ne simțim în propria viață, în propria poveste despre noi. Nu contează, în punctul ăsta ajunși, cum s-a întâmplat, realmente, povestea aia, sau care sunt, în realitate, punctele comune ale celor două povești.
Care…nu prea sunt. Fiindcă nu există două iubiri la fel. Sau care să semene și altundeva în afară de mintea protagonistului căutător.
Nu, prima iubire nu-i unică pentru că e prima. E unică pentru că e iubire, și fiecare iubire e singulară. E memorabilă (și) fiindcă e prima, dar unică? Unică e orice iubire, chiar dacă, la o adică, le poți grupa cinic într-o taxonomie a iubirilor: iubirea care te ridică la cer, ici, iubirea care se simte ca o întoarcere acasă după o zi grea, colo…și tot așa.
Și fiecare dintre iubiri te schimbă. Ne schimbă, pe toți.
De asta o iubire pierdută, încheiată, abandonată, nu se mai întoarce. Pentru că, oricât vrem de tare în unele zile, și mai ales în unele nopți, noi nu mai putem fi oamenii din povestea a cărei replică o căutăm.
Am pierdut nu doar povestea sau iubirea, ci și omul care obișnuiam să fim. Chiar dacă, uneori, cu greu poți spune că a fost o pierdere reală.
Like this:
Like Loading...