Satul, Triada lui Lefebvre și Bucureștiul contemporan

 

20431557_1493070327398643_9096323987021649454_n

Era o seară de toamnă leneșă, cu oameni ieșiți de vorbă la porți, cât să dezbată ce s-a mai întâmplat peste zi. Orice om care-a avut vreo formă de contact direct cu satul știe că ăsta e unul din cele mai importante momente din zi: dimineața, când se strâng oamenii la pâine și, dacă-i primăvară până spre toamnă, la trimis vitele la păscut, și seara, când se strâng fie de vorbă după o zi de muncă, fie să aștepte vitele, momentele de respiro și, în același timp, de apogeu al bursei știrilor locale. Stând de vorbă, se ajunge și la ceea ce era subiectul zilei- un om se eliberase din închisoare și revenise acasă, printre ai lui. Atunci, am realizat o treabă, poate printre cele mai importante de până acum. Am avut revelația unei memorii diferite sat-oraș.

S-a vorbit mult despre spațiile memoriei, și e firesc. Cu greu ține omul de azi minte ceva abstract, lipsit de concretețea dată de timp și de spațiu. Diferența ce-apare aici între sat și oraș e cea de formă, nu de fond. De formă a manifestării memoriei, mai precis. Dacă în oraș există spații foarte clar delimitate care aparțin unei perioade istorice, sau care au o anumită încărcătură, în sat, tendința asta se eludează. De ce? Pentru că, pentru sătean, satul lui a fost acolo dintotdeauna, e ceva peren, ca o buruiană încăpățânată care-a existat cu mult înainte de el, și care-o să rămână tot acolo, în mare parte așa cum e și-acum. Dacă în oraș memoria e mai mult despre locul unde, odată introdusă-n sat, ea devine despre mai ții minte când. Și, pe fundalul concursului Miss/Mister Balcon organizat de primăria generală, mă gândeam la București și memoria lui de oraș bătrân, care-a văzut multe.

Din punctul meu de vedere, Bucureștiul este un oraș complex de analizat. Spun asta deoarece modul în care este perceput este adesea unul al contrariilor, oamenii fie iubind orașul, fie detestându-l. E un oraș divers, cu multe straturi identitare și multe influențe ce se pot ghici la o plimbare prin centrul său. Este un oraș de confluență între tradițe și modernitate, orientalism și occidentalism, sărăcie și bogăție, așa cum mulți dintre vesticii veniți la București înainte de instaurarea regimului comunist au povestit ulterior. Eu una, drept vorbind, nici nu mi l-aș putea portretiza altfel decât ca pe un mare și complex mozaic: de tendințe vestimentare, de accente și limbi vorbite, de obiceiuri…e, dacă vrei, un oraș-ceapă, un oraș cu muuuulte straturi ce se-mbină armonios.

De asta este foarte dificilă raportarea la București ca la un spațiu trăit, sau cel puțin nu în sensul în care înțelege Lefebvre noțiunea aceasta. Spun asta deoarece Bucureștiul nu a apărut la comanda unui prinț sau dintr-un moft, iar de ar fi fost așa, persoana ce-a gândit orașul utopic București, contextul în care-a făcut-o, precum și raționamentul din spatele ideii sunt nereperabile temporal, pierzându-se în zona miturilor (vezi legenda întemeietorului Bucur ciobanul.) Ce știm despre București este faptul că, la origini, este un târg apărut datorită oportunității geografice (se afla într-o zonă tranzitată a Bărăganului.) Ulterior, acesta a crescut în mod radiar, această creștere fiind consecința directă a prosperității economice a târgului și a creșterii sale demografice. Astfel cred că se explică diversitatea de stiluri și împărțirea zonelor după specific (de exemplu, în zona Timpuri Noi-Nerva Traian sunt foarte multe afaceri și restaurante cu specific turcesc, lucru ce te duce cu gândul la faptul că acesta este ”cartierul turcesc” din București.)

Dacă vorbim despre conceperea acestui oraș, o putem face la nivel de stiluri- dacă inițial se remarcă apariția stilurilor de inspirație vestică, cel francez cu precădere, precum și clădiri inspirate din curentele arhitecturale importante, ulterior apariției comunismului putem vorbi despre o imixtiune a politicului în zona de urbanism, fapt concretizat prin preluarea ideilor despre ”cum ar trebui să fie un  oraș” pe filieră estică. Orașul este unul gândit ca funcțional, nu neapărat estetic (vezi blocurile comuniste și lipsa spațiilor verzi,) cu o imagine cât mai uniformă, care punea accent pe confortul locatarilor și utilitatea spațiilor în detrimentul esteticului. Astăzi se poate vedea o tendință de a reconcilia vechiul cu noul, de a atribui clădirilor vechi destinații noi (exemple elocvente mi se par Cărturești Verona și Cărturești Carusel,) o tendință cu două sensuri- atât de recuperare a memoriei, cât și de aliniere la standardele europene (ilustrată elocvent de reabilitarea blocurilor.) Și asta îl face, zic eu, să fie special. Că n-a rămas prizonierul unui singur stil și-a unei singure ere, ci a fost nevoit să se adapteze din mers vremurilor trăite. Adaptare a cărei urme (sau să le zic sechele?) sunt vizibile, pentru cine se uită, și-acum.

Concluzionând, pot spune că Bucureștiul este un oraș-mozaic ce s-a dezvoltat spontan, lucru vizibil cu ochiul liber chiar și astăzi, iar despre triada lui Henri Lefebvre, că este lacunară. O consider lacunară deoarce neglijează dimensiunea unei temporalități urbane, a unui trecut. Ori asta nu face decât să dezumanizeze orice oraș, umanitatea sa fiind legată indisolubil de modul în care alege să păstreze contactul cu timpul trecut al ființei sale, cu istoriile sale macro, oficiale, dar și cu cele micro, istorii intime și jucăușe. Practic, orașul văzut din acest unghi are o singură dimensiune, cea spațială, viața urbană desfășurându-se într-un prezent abstract și continuu, iar momentul în care a început să ia ființă orașul respectiv neputând fi întotdeauna separat istoricește de dimensiunea mitologică. Acest lucru predispune la o înțelegere confuză a elementelor triadei, întrucât percepția ține de subiectivismul individual, noțiunea de spațiu trăit, de cea de istoric al locului, iar noțiunea de spațiu conceput, de cea de spațiu trăit menționată anterior.

Astfel, pentru o bună înțelegere a acestor elemente, consider vitală menționarea, chiar și în treacăt, a importanței cunoașterii contextului originar ce-a favorizat apariția ideii în cauză, în caz contrar discuția purtându-se doar la nivel abstract, teoretic, atemporal.

Dar, de pe podul din sat, ajung și la concluzia, poate mai neașteptată, că atunci când vorbim despre memorie, nimic nu e simplu pe lumea asta. Și, la fel, nimic nu e complicat. Pentru că sunt atât de diferite, nu poți să compari memoria bazată pe timp, genealogii, povești și oralitate a satului, unde reperele spațiale există doar în contexte mai ample, ca părți ale unei povești- că doar toate alea trebuie să se întâmple undeva, nu?- cu memoria atât de geografică, de spațială, a orașelor. Sunt diferite, și e bine că-i așa, căci sunt diferențe naturale, dictate de însăși esența și spiritul lor. Păi cum ar fi, într-un oraș ca Bucureștiul, să ai reper blocul în fața căruia se bătu Gheorghe al lu’ Marin al popii cu vărul de-al treilea al ăleia de era măritată cu poștașul când eram io mic, iar într-un sătuc oarecare să ai reper Bulevardul Decebal. Zi și tu, nu-i așa că sună de-a dreptul incoerent, distopic? Că prima reacție ar fi tu știi despre ce vorbești acolo? Păi, în cazul ăsta, înseamnă că nu schimbarea din temelii ar fi soluția, ci, mai degrabă, atât de obișnuitul deja amestec. Să ai bulevardul, clar și imuabil, dar să ai și povestea lui, poveste care nici nu poate, nici nu e musai să fie la fel de imuabilă. Să ai satul, cu genealogia lui încâlcită și vanitoasă, care mustăcește atunci când se repovestește a mia oară, dar și cu reperele fizice clare. Să facem, adică, spațiile după chipul și asemănarea celor pe care-i deservesc: libere, imperfecte, umane și, cel mai adesea, discordante. Dar de pe podul din vecini, cu apusul lui blând și poveștile multe la care-a asistat, totul pare mai simplu. Inclusiv asta. Sau poate chiar e? Asta n-am de unde mai ști…

 

Advertisements

Dependența de muncă, tabuul lumii moderne

woman-sleeping-desk_121576k

”Munca înseamnă o zi scurtă și o viață lungă”, spune un proverb. Oare chiar așa să fie? Mă întreb fiindcă, deși subiectul dependențelor e pus pe tapet de multă vreme, există și-un segment care, mai mereu, este subevaluat, deși produce multiple pagube, majoritatea cu efecte considerabile pe termen lung. Doamnelor și domnilor, aplauze pentruuuu: depeeeendența deeee muncăăăă!

Hai să vă zic o poveste. I. are 21 de ani și lucrează în IT, de acasă, timp de aproximativ 15h zilnic. E imigrant și vrea să reușească, dar nu-și mai aduce aminte prea clar când a ieșit cu prietenii ultima oară, sau când a petrecut timp fără să se gândească la munca sa. Aici se exclud orele de somn. Trist mi se pare nu că vrea să aibă succes, ci că nu realizează că are o viață disfuncțională. Aici e buba. Că i se pare un schimb cinstit unde sacrifici ceva ca să obții altceva mai de preț. Și mi se pare și mai grav faptul că I. nu e nici pe departe un caz singular. Ca el, sunt mulți; tineri și adulți tineri deopotrivă, care chiar vor să reușească. Poate d-aia nu se vorbește despre felul ăsta de dependență atât de deschis cum s-ar cere…

Dependentul de muncă e util societății, nu ca un alcoolic sau un drogat, de pildă. E perfecționist, deci ajunge mereu primul la lucru, face ore suplimentare pentru că ”e pasionat de ce face”, se ocupă de fiecare sarcină în mod meticulos, și e mereu angajatul lunii. De obicei, e omul de bază al departamentului său. Acestea fiind zise, cum să pui un om devotat profesiei pe aceeași treaptă cu, să zicem, bețivul de la crâșma din colțul străzii? Nici n-ai avea cum; dependentul de muncă e mereu îmbrăcat îngrijit, mereu curat fizic și-n manifestări. Nu supără pe nimeni prezența lui, din contră, e veșnicul exemplu, tipul ăla despre care nu se vorbește decât pe un ton laudativ- ”ai văzut Icsulescu…”. E, și asta mi se pare cel mai grav, persoana a cărei viață pare mereu perfectă, indiferent de unghiul din care-o privești. Presiunea socială.

Suntem frapați când divorțează sau nu-și găsesc un partener stabil: ”Cum, tocmai tu? Nu se poate!” e placa atâât de cunoscută. Ba da, se poate. E ca și cum te-ai mărita, de bună voie, cu un alcoolic. Doar că e un contabil-șef într-o multinațională, să zicem. Dar tu nu te măriți cu el, te măriți cu Contabilitatea. O să-ți vorbească mereu și mereu despre munca lui și problemele de la job. La început o să-ți placă, o să zici că e pasionat de ce face, dar în timp vezi adevărul cum e el. Cu lipsă de timp pentru voi, pentru tine, cu familia mereu pe planul doi, după muuultele termene-limită de respectat. Și, evident, divorțezi. Nu poți sta lângă un bărbat care te ignoră, la fel cum nu poți sta lângă unul care te bate. Nu dacă ești întreagă la minte.

Pentru că genul ăsta de angajat al lunii e căsătorit cu munca lui. Și oricât ne-ar spune mass-media că e bine, că e acceptabil social…ei bine, nu e! Nu vorbim despre workaholici, o etichetă care-i face mândri pe mulți inconștienți, ci despre dependenți. Da, dependenți. Ca ăia de jocuri de noroc, de alcool sau de droguri. Nu există decât o diferență notabilă, și anume utilitatea socială. Ți-e rușine să ieși pe stradă cu un bețiv notoriu care-și amintește de câteva ori pe zi, adică de fiecare dată când se-mbată, că ești iubirea vieții lui, dar ești mândră să fii la brațul celui mai respectat om din departamentul sau chiar din compania sa. Dar sunt la fel de degradați sufletește, la fel de deteriorați, la fel de debusolați. Fiindcă dependența se naște din frică. Frica de ce anume? Asta nu știu decât ei, ce anume îi sperie. Cert e că au ajuns să confunde prioritățile. Să aleagă greșit, să-ți spună să pleci atunci când nu mai vrei să fii într-o relație cu munca lui. Să aleagă beneficii viitoare pentru mărunțișuri prezente, ”to think big”, cum le place să zică. Dar sunt singuri, și ei știu asta. N-au pe nimeni la care să își verse sacul când e prea plin, pe nimeni care să-i ia în brațe după o zi grea. Că munca nu ne ține de cald, nici singurătatea n-o alungă. Dar alungă oamenii dragi din jur, care nu-ți pot rămâne alături între un ”tu nu mă înțelegi, proiectul ăsta e foarte important!” și-un ”mai târziu, nu am timp acum pentru asta!”.

Așa că ai grijă la ce alegi, căci munca poate fi lăsată pe mai târziu, și fără consecințe notabile, dar oamenii îi lași de tot, când ție ți se pare că e doar un ”mai târziu” inofensiv.