Eu și ibricul, o poveste de amor

Dacă există ceva bine știut despre mine, de apropiați și nu doar, acel ceva e dragostea mea pentru cafea. Pe care am tendința să o beau în loc de apă, spre exasperarea generală, și care se face, musai, la ibric. Dar povestea începe, ca orice poveste de dragoste, cu mult timp în urmă, cu un ibric. Ibricul mamei de cafea, veșnic cu preț de un sfert de ceașcă de cafea pe fundul lui, pe lângă care mă învârteam periodic de când aveam vreo patru ani. Ibricul care parfuma toată bucătăria și anunța, alături de cântecul cocoșului și de soare, că începe o nouă zi. Ibricul care aduna în jurul lui femei la povești, și pe mine la ascultat. Pe atunci, mă alegeam doar cu mirosul, indiferent cât de insistentă aș fi fost.

Stând și observând, însă, am descoperit că sunt mai multe feluri în care îți poți bea cafeaua. O poți face așa cum o face, de când o știu, mama: faci cafeaua, o pui în cană, și te apuci de treabă. Mai meșterești, mai iei o gură, și uite așa ajungi să tragi de ea bună parte din zi. Sau, la polul opus, poți face cafeaua, o torni în cană și, așa cum l-am văzut întâi pe tata făcând, cât timp îți bei cafeaua, faci doar asta. Nimic altceva.

La început, relația mea cu cafeaua era una socială. Îmi luam o cafea de la tonomat în pauzele de la liceu, sau când chiuleam cu colegele de la vreo oră. Atunci deveneam, într-un fel, copii mai mici ale mamelor noastre, care-și beau cafeaua în bucătărie, din căni de porțelan, la povești. Noi o beam din pahare de plastic, în parc sau prin oraș, povestind, la fel ca adultele noastre, te-miri-ce. Cu timpul, am început să-mi beau cafeaua și acasă, cu mama, povestind fiecare câte ceva. Uitându-mă în urmă, nu mi-a plăcut niciodată să-mi beau cafeaua altfel decât stând locului. Mi se pare că fură din farmecul momentului, că-l grăbește. La mine cafeaua n-a avut niciodată statut de utilitate, doar de moft. De necesitate, într-un fel, psihică.

Îmi aduc aminte că, într-o zi de iarnă, cam gri, am intrat pentru prima oară într-o cafenea 5togo. Trecuse ceva timp de când se lansaseră, și tot zisesem că mă duc să văd ce e cu ei. După timp bun de stat la coadă pentru diferite hârtii, ieșind în zloata de afară, i-am zis mamei că eu am nevoie de o cafea. Erau, întâmplător, chiar în drumul nostru. Contrastul dintre design-ul luminos, cu nuanțe pin-up, și griul general de afară, dintre zâmbetul de după tejghea și oamenii triști de afară, ne-au lăsat pe amândouă așa…ușor uimite. Iar de atunci, am tot trecut prin cafenelele lor de câte ori am fost prin preajmă, ca să vedem că atmosfera prietenoasă și cafeaua bună sunt constante peste tot.

Acum ceva timp, când deja aveam ibricul meu de aramă bine împământenit pe hota din bucătărie, iar oamenii din jur păreau să se fi resemnat cu cantitățile de cafea pe care le beau, primesc un mesaj care zicea așa: ” Bună!

Dana de la 5to go here

Am remarcat că în ultima vreme ne vizitezi des si ne bucurăm că #5togo se numără printre cafenelele tale preferate.

Am vrea să te avem mai aproape de noi și să faci parte dintr-o comunitate restrânsă de prieteni ai 5 to go. Astfel, am vrea să îți oferim un kit complet de cafea si accesorii pentru prepararea noului produs din meniul 5 to go, și anume cafeaua la IBRIK.

Prepararea cafelei la IBRIK reprezintă o experiență pe care mulți dintre noi poate am uitat-o și ne dorim sa o redescoperim împreună. Ne-ar bucura să vedem fotografii sau stories cu creativitatea, spontaneitatea și #experientaTAIbrik.”

Moment în care mintea mea s-a întors în timp, la unul dintre cursurile de Cultură Materială, în care Vintilă ne spunea, așa cum doar el știa s-o facă, despre cum economia bazată pe produs a început să fie înlocuită, tiptil, de o economie mai subtilă, dar nu mai puțin agresivă, bazată pe experiență. O treabă deloc inocentă, dat fiind că e ceva subiectiv și, deci, greu de evaluat: cum poți spune că experiența Celuilalt e, obiectiv vorbind, una proastă? Poți defini un produs prost, dar cum definești o experiență proastă? Am zâmbit amar, gândindu-mă că de acum felul lui de a explica treburi atât de complexe e o altă amintire savuroasă și, mânată de curiozitate, am acceptat invitația. Până la urmă, era vorba despre un brand care-mi place și de o inițiativă mișto, ce putea să iasă prost?

Trec zilele, și vine momentul în care primesc apel de la curier. Toată ziua stătusem de parcă urma să vină Moșul. Și, într-un fel, chiar venea. Până la urmă, singurul lucru de care eram sigură că o să fie parte din kit era cafeaua. Bun, și-n rest?

În rest, kit-ul meu de preparare a cafelei la ibric conținea un ibric roșu ca focul, să-mi surâdă norocul, o ceașcă de espresso cu motive populare românești și farfuriuță, două pahare-semnătură 5togo, și un bilețel simpatic, totul adunat într-o cutie accesorizată cu o glumiță care a prins pe internet (o altă semnătură a brandului e, de altfel, umorul).

Mi-am luat ibricul nou, ceașca, și am testat cafeaua în balcon, chiar de ziua bunicii și, cum credeam eu atunci, de ziua celei mai bune prietene. Primul lucru pe care l-am sesizat a fost cât de fin era măcinată cafeaua. Atât de fin, încât am trecut cu vederea faptul că, pentru gusturile mele, era un pic prea mult prăjită. Chiar și așa, e o cafea parfumată, cu o aromă blândă, ca de acasă. O cafea de băut în tihnă.

Pe mine experiența 5togo m-a purtat în timp, unul dintre paragrafele din bilețel întrebându-mă despre amintirile mele cu cafeaua la ibric, până în vremea copilăriei, când începutul școlii însemna umplutul unei găletușe cu măceșe, pe care s-o ducem cu noi în prima săptămână. Ca de obicei, mama își lua cana de cafea, pe mine de mână, găletușa, și plecam pe dealul din spatele casei la cules. Și ea mereu culegea mai mult și mai repede decât o făceam eu.

Aceeași experiență m-a făcut să beau mai puțină cafea. Nu pentru că o să mor de inimă, așa cum se miră apropiații că nu s-a întâmplat încă, ci pentru că micuța ceașcă e atât de simpatică încât nu-mi mai vine să mă întoc la cana mea veche, neagră, cu siguranță mai mare. Și tot ea mi-a arătat câtă creativitate se poate coagula în jurul unei cești mici de espresso: am văzut poze cu blănuri și perle, cu cărți, cu flori, lângă ceașca mică, decorată în stil popular.

Asta înseamnă, înainte de branduri, de cafea, sau de orice altceva, că oamenii au nevoie, încă, doar de-un prilej prin care să creeze ceva plăcut. De o scânteie. Și că sunt dispuși să accepte prilejul, indiferent de cine li-l oferă.

Și am mai descoperit ceva. Că sunt atâtea feluri de a îți bea cafeaua câți oameni pe lume, și că felul în care o faci evoluează în același ritm cu tine, ca om. Pentru mine cafeaua e momentul de meditație, de la momentul în care pun apa în ibric și până la ultima gură de cafea din ceașcă, prilej de autoanaliză și planificare, uneori de socializare. Un tabiet. Și, ca pe toate celelalte tabieturi ale mele, o iau foarte în serios. Poate de asta n-am încă espressor, sau măcar cafetieră. Pentru că simt nevoia pauzei pe care mi-o dă ritualul perparării cafelei, cu pașii lui mici și siguri, mereu aceiași.

Și pentru că, uneori, o cafea băută în tihnă sub cerul perfect albastru e o formă de terapie, de reconciliere a mea cu mine. Mai ales dacă în poală se culcușește o pisică, iar în căști se aude un pic de jazz.

Și vorba lui era numai cu râs…

Așa îmi vorbește bunica despre oamenii din tinerețea ei, voind să spună că erau oameni care iubeau viața și oamenii din jurul lor. Oameni cărora le plăcea să aibă mereu alți oameni în jur. Și așa ajung să vorbesc și eu despre un om care…nu mai e. Fizic, el nu mai e cu noi.

Profesorul Vintilă Mihăilescu a plecat dintre noi duminică. Am plâns când am citit, și prima reacție, care mă însoțește și acum, când scriu asta, a fost aceeași cu a colegei mele care m-a întrebat Cum adică nu mai este cu noi? Cum să fie..așa cum e când oamenii nu mai au timp. Nici el n-a mai avut, chiar dacă nouă, tuturor celor care l-am cunoscut și iubit, ne părea etern.

Vestea inițială, a bolii lui, m-a trimis înapoi în timp, acum vreo 10 ani, când am aflat că un alt om căruia îi datorez multe, Valeriu Popescu, s-a retras definitiv de la spital. Aflasem de la unul din oamenii lui de încredere, doamna dr. V, că e la un azil, undeva. N-a vrut să-mi spună unde e- Nu ar vrea să-l vezi așa. O să-i spun că ai întrebat de el și că ești bine, însă. Se va bucura să știe că nu l-ai uitat.

Valeriu Popescu era medic pediatru, unul dintre cei cărora le datorez…că sunt. Un medic, intelectual și om bun, cald, generos. Un om pentru care toți- medici rezidenți, pacienți, colegi, mămici- eram copiii și nepoții lui. Copilă fiind, am zis că, atunci când o să fiu mare, vreau să fiu ca el. Că vreau să fiu, și eu, pediatru. N-a fost să fie, mi-a fost frică, așa că am virat spre psihologie, cu același vis, să ajut. Apoi, dezamăgită de haosul din forurile profesiei, am virat spre antropologie, din curiozitate, și pentru că-mi plac oamenii.

Pentru mine întâlnirea cu Vintilă a fost unul din marile, foarte marile noroace posibile. Țin minte admiterea, unde făcusem un eseu despre ritual. Nu am vorbit atât de mult despre eseu, cât am vorbit despre ce făceam, la vremea respectivă, ca voluntar pe o secție de oncologie pediatrică. Și se vedea că e sincer curios, că vrea să știe. Atunci am știut, în căldura cu care mă privea și interesul viu cu care mă asculta înșirând poveștile de la activități și punându-mi întrebări, că l-am găsit pe al doilea Moșu, așa cum eu și mama îi ziceam pediatrului, care-mi era ca un bunic. I-am mai spus, țin minte,  tot atunci, și că aș vrea, după antropologie, să merg pe psihoterapie, spre analiza tranzacțională. Iar el mi-a spus, bucuros, că nici n-aș fi putut alege un master mai bun pentru asta.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am reținut din cursurile lui a fost că mereu, dar mereu, trebuie să mă feresc de primul răspuns care-mi vine în cap. Că abia după ce mă dau câțiva pași în spate și-mi mai pun câteva întrebări, pot spera să nimeresc drumul spre răspunsul întrebării inițiale, și asta numai dacă ea va mai rămâne valabilă. Pentru că, așa cum ne tot spunea, socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea de pe teren, lucru pe care aveam să-l descopăr și eu câteva luni mai târziu.

Țin minte și azi terenul pe dezindustrializare făcut în Deva, Hunedoara și Călan. Îmi aduc aminte, bucată cu bucată, fiecare moment: plecarea dis-de-dimineață de la Muzeul Țăranului, cu el un pic răvășit după Cuba, de unde revenise recent, dar gata de treabă, drumul spre Deva, presărat cu glume și boscorodeli adresate celolrlați din trafic…

Mi-aduc aminte că, atunci când i-am spus că o să vină și mama pe teren cu noi (el știind povestea noastră), mi-a spus doar Da, știu, nu e nici o problemă- pentru voi nu știu cum va fi… E unul dintre lucrurile pe care nu am apucat, nici una dintre noi, să vi le spunem, dar pe care știu sigur că le-ați știut oricum: pentru noi a fost o adevărată aventură, de care ne amintim întotdeauna cu drag.

Țin minte cum, în fiecare dimineață, în curtea liceului care ne găzduia, apăream primii: eu, colega care fusese cu noi în mașină, și profu’, care ne întâmpina, aproape ritualic, cu același Mașina noastră e cea mai cuminte! în fiecare dimineață, în loc de salut. La fel cum țin minte că ne strângeam toți în curte, înainte să mergem la micul dejun, vorbeam pe scurt ce am făcut ieri, ce urmează să facem azi, și cine va face ce. Mâncam, ne împărțeam, plecam, și poate ne mai regăseam accidental unii cu alții prin oraș, până la sedința de seară. Ședință care începea cu descoperirile zilei, și se termina în povești, referințe și explicații, în răspunsuri la întrebările și nedumeririle noastre, zi după zi. Ne asculta pe toți, ne întreba pe toți, nu rămâneam nici măcar unul pe dinafară. De simțit mici, nici atât. Pentru că am trăit mereu cu senzația că singurele întrebări greșite sunt cele pe care nu i le puneam.

Sau îmi aduc aminte de ultima noastră ședință, când ne-am adunat câteva fete de la ambele masterate, să discutăm despre eseurile Acasă, temele noastre de la cursul de Cultură Materială, pe care plănuiam să le extindem și publicăm.

Era vară, iar noi ne adunasem, o mână de suflete, la Lente, pe Arcului, să povestim. Ne-a luat pe rând și ne-a descusut, să vadă cum ne-a fost procesul, că rezultatele le văzuse deja. Voia, însă, să afle cum ajunsesem noi, dintre toate opțiunile, fix la alea.

Am căzut toate de acord că a fost greu, că ne-a picat greu să punem degetul pe acel ceva pe care-l avea fiecare dintre noi, dar nu toate atât de clar.

Țin minte că i-am zis: –Domn’ profesor, îmi vine să mai și râd, acum când vă zic, dar adevărul e că, atunci când m-am apucat să scriu, primul Acasă care mi-a venit în cap a fost spitalul, și primul gând că am înnebunit, că n-are cum să fie asta! Așa că m-am adunat, și mi-am recăutat ideile, până când le-am găsit și le-am putut scrie.  A râs, și mi-a explicat, răbdător, de ce mă gândisem întâi la spitalul de pediatrie pe care-l știam atât de bine, și nu, să zicem, la casa părintească. Și lucrurile au avut, brusc, încă un înțeles, pe lângă celelalte, atunci când mi-a zis Păi era normal, să știi. E un mediu protejat, închis, un mediu unde nu se schimbă prea multe, iar un copil are nevoie de siguranță. Ori, într-un spital știi că, orice ți se poate întâmpla rău, ești în siguranță. Și, în plus, tu ai tot mers acolo, an de an. Nici nu avea cum să fie altfel, dacă stai și analizezi un pic. Eseul ăla rămâne una din scrierile mele de suflet, chiar dacă, dacă arunc un ochi peste el, sigur o să-i rescriu părți serioase. Deh, trece timpul…

Trece timpul, dar nu și poveștile, amintirile. Iar lui Vintilă îi plăcea să povestească. În una dintre ultimele seri la Deva, am stat afară de povești ore bune. Pe treptele liceului la care stăteam, după ședința de seară, de la crâșmă- relaxat, fără pretenții, ca-n tabără. Ne-a spus cum a ajuns să facă teren cu Mihai Pop, cum l-a pus să bea cu el, iar acum, stau și mă gândesc, noi spunem cum am făcut teren cu Vintilă. Și cum, în cazul meu, R. a vrut să-mi dea, dar profu’ nu m-a lăsat să beau cu ei. Deh, știa bine că n-am voie, așa că, în seara aia, am fost paharnic și ascultător cuminte. Tot de la el știu și că nici un gospodar serios nu-și cumpără, ci își face el alcoolul- vin, țuică și ce-o mai fi. Că asta cu alcoolul de cumpărat e doar pentru ăia care n-au poisibilitatea să și-l facă- vezi numai orășenii fără țară.

Îi plăcea și să ne asculte planurile, gărgăunii din cap- cum era la vremea aia în capul meu ideea unui documentar despre un târg de cai ce se ține vara, de Marina. Încă mă gândesc la cum aș face filmul ăla. Țin minte și cum ne spunea, în ripostele noastre de oameni care visează să fie, și ei, măcar un pic ca el când o să fie mari, că antropologia e o știință condamnată să dispară, că e o chestiune de când, nu de dacă.

Ironic, omul la care mă duce cu gândul cuvântul împreună a murit în perioada auto-izolării, a carantinei și a stării de urgență. Și, la fel de ironic, online-ul, de care se ferea cât putea, s-a adunat să depună o mărturie a acestui împreună care trece peste spațiu, limbă, vârstă sau orice altceva. A murit într-un timp de excepție, iar priveghiul său este la fel de excepțional.

Scriu cu greu textul ăsta, și recunosc, mi-ar fi plăcut să fie o altă marți obișnuită, în care meșteresc ceva în engleză despre sănătatea mentală. Dar…uite că nu e. Azi spun povești cu Vintilă, așa cum l-am văzut eu, și mă simt ca în acea zi friguroasă de octombrie, cu o vreme la fel de îmbufnată, în care eram strânși toți la POINT, să povestim despre cercetarea de peste vară. Atunci V, singurul coleg de pe teren, mi-a zis că nu e cazul să am emoții, pentru că mă văzuse că-mi dau lacrimile. Și, deși atunci n-am putut să-i explic, adevărul e că nu era de la emoția de a vorbi în fața altor oameni, ci de la sentimentul de nescuturat că se termină o lume. Sentiment pe care-l am și acum.

Când eram pe teren, în fiecare zi îmi trecea prin cap un gând ca un câine de pază- Dacă ar ști, Moșu ar fi așa de mândru de mine…

Încă mi-e neclar ce-o să fac, pe viitor, cu tot ce-am adunat până acum. Dar mi-e clar că ce-am găsit în Valeriu Popescu și în Vintilă este, de fapt, portretul din creion al intelectualului real- cald, uman, deschis, curios, generos, haios. Câteva trăsături-reper, cu care mi-ar plăcea să mă identific, peste timp, și eu.. Mi-e la fel de clar și că ei doi au fost oamenii mei eterni, acei oameni care nu mă așteptam să moară atunci când au făcut-o. Care mă așteptam să trăiască veșnic printre noi, să ne urmărească cu privirile lor blânde și calde cum umblăm brambura prin lume, și să ne ghideze fără vorbe. Dar ei au plecat, în mod nedrept, iar acum nu mai pot decât să sper că o să pot să spun și despre Vintilă la fel ca despre Valeriu Popescu- că e mândru de mine, de acolo, de unde ne privește acum depănându-ne amintirile cu el.

Până atunci, însă, păstrez vie în minte imaginea profului dintr-o zi caldă de martie, când ne-am întâmplat în Parcul Național 23 August eu, un băiat, și el, vesel, în celebrul său costum de blugi. Eram, și eu, și respectivul tip, murdari de ruj, și am simțit că intru în pământ când am dat ochi în ochi cu domn’ profesor, dar am tras aer în piept și m-am dus de am vorbit cu el. Am schimbat câteva vorbe, cu aerul cel mai firesc din lume, și a rămas că ne vedem miercuri, la curs. O să-l țin mereu minte ca în ziua aia, vesel și relaxat, aterizat din întâmplare la un festival cu specific pescăresc organizat, ca atâtea altele, în parcul ăla.

Era înainte ca boala să-l îndepărteze, ușurel, de oameni. N-o să uit niciodată cum oamenii cărora le-a oferit atâta, s-au mobilizat, când a fost vremea, să dea înapoi. La fel cum n-o să uit ce mi-a zis atunci când i-am scris să-i spun cât mă bucur să aud că se simte mai bine, și să-l întreb dacă e adevărat ce se auzea, că vrea să revină la catedră (acolo unde și eu, ca și alții, am sperat cu toată puterea că o să-l putem revedea măcar pentru o ultimă oară)- Eu personal aș zice că da… Dacă ai tu însă o pilă la Dumnezeu, ar fi mai sigur… VM

Aparent, pilele mele au ruginit, și ele, de la atâtea întrebuințări repetate…

Dacă ar fi să rămân la un singur lucru pe care l-am învățat de la domn’ profesor, ăla ar fi să mă uit mereu pe lângă mine și să mă mir constant. Așa am aflat că există, într-adevăr, un simț al mirării- cunoscându-l. O să-mi fie dor de el, dar o să-mi aduc aminte de fiecare dată când o să văd ceva care o să mă facă să stau pe loc și să-mi pun întrebări.

La fel cum acum îmi aduc aminte de o frază de la Cultură materială ori de câte ori văd clădiri de patrimoniu rămase ale nimănui- Nu ne vindem țara, dar patrimoniul, da. Că țara n-o cumpără nimeni. Chiar dacă, în contextul de bază, ea era despre traficul cu icoane și alte obiecte de patrimoniu, vândute pe sub mână de te-miri-cine, te-miri-cui.

La fel cum, în fiecare casă unde ajung, încerc să reperez camera bună, și s-o pun cap la cap cu oamenii care trăiesc acel spațiu.

La fel cum o să zic mereu că, în lungul șir de decizii îndoielnice pe care le-am luat până acum, să îmi ascult sufletul și să dau la antropologie a fost, cu siguranță, printre cele care m-au schimbat ca om. Pentru tot ce-a lăsat în mine, o să-i mulțumesc domnului profesor când ne-om revedea pe Lumea Ailaltă așa cum n-am știut s-o fac cât am putut pe lumea asta. Pentru sentimentul de comunitate, pentru un împreună pe care nu credeam că-l pot găsi. Pentru cărți, articole, întrebări cărora le-a răspuns.

Până atunci, însă, n-o să-l uit niciodată, și o să zic și eu așa cum zice bunica- Și vorba lui era numai cu râs, și privirea lui, cu căldură, și el întotdeauna cu tâlc. Drum bun, domn’ profesor, sper să aveți ce face acolo, sus, o eternitate întreagă!