trecutul îmi cade-n valuri peste umeri, peste coapse, peste mâini inventar nesfârșit al tot ce nu am fost la timp.
mi-au rămas mici camerele, mă strâng pereții acelor camere în care n-am intrat ca să rămân, o călătoare în căutarea altui nesfârșit
îmi simt oasele reci dimineața, a aparate de-o răceală ce le macină pe dinăuntru, indiferent cât de tare mi-ar bate soarele pe piele, amintiri dintr-o viață ce n-o mai simt a mea
nu mă-ntreba câtor bărbați le-am mai spus lucrurile astea, nu contează. oricum la trei dimineața, când se divid singurătățile, când coastele îmi devin lănci întoarse spre înăuntru și caut după o altă mână prin pat nu e nimeni.
uneori tot ce nu spun încape într-o privire ghidușă, aruncată furiș, și-o îmbrățișare cu miros de parfum bărbătesc și interdicții nerespectate
As some of you might already know, this period is rather tough for me, as I’ve recently lost a loved person. But this has also given me the context and space to better understand myself and my emotional dynamic, as I’m passing through the whole grieving process.
Grief is, to put it in a poetic way, the daughter of love. Is what’s left when a dear person leaves us. It doesn’t matter if we talk about someone’s death or about being left by those we were holding dear. It is loss, and loss is painful. That easy.
But this whole pain is never just about the present moment. More often it is about the future moments that person will be missing from our lives. Maybe our first job, our graduation, our wedding. Milestones where we’d love that person’s presence around us.
Currently, my main struggle is to accept that there is no such thing as a right way of living the grief. That the fact that I’m active on Social Media, paint my nails and I’m not wearing only dark clothes is not the expression of me being over it. It’s hard because of the social conditioning that surrounds this kind of moment. The social imperatives of what should and should not be done in such contexts.
Here, though, the grief is about something else. About the small gestures that no one else will be doing for us again. About the way that person smiled or comforted us. About the moments that person will be missing.
Grief is a void. An empty space, a trace left by someone we’ve deeply cared about. And managing it might be hard and uncomfortable at times. It’s personal, intimate, and unique, there is no such thing as two individuals grieving in the same way.
I can only share what I’ve learned so far, hoping it will help more people with their mental struggles.
It’s okay to feel good
At first, the moments when I was feeling good, authentically good, were followed by guilt trips. As if I wasn’t doing things right if I could, still, feel good. Until the moment when I realized, sitting in the sun, that she wanted me to feel good. To be happy. And if that person wanted me to feel good with my life while she was part of it, she definitely would have the same attitude now.
Stick to a routine
One of the best things you can do during a tough time is sticking to a clear routine. Small habits, daily practice. It helps you adapt to the new reality: a reality where that person is no longer living. But you do still live there, so try to make it easy, not a burden.
Do things that make you happy about yourself
It doesn’t have to be a big thing, it has to make you smile. For me, this moment was while cutting the first flowers from my garden and putting them in a vase on my desk. I was happy to see their beauty, feel their fragrance, and I’ve smiled thinking about how much she loved this kind of thing.
Revisit your memories with that person
I’m not sure if our loved ones ever leave us, to be fair. There is a part of me that likes to believe that they still hang around somewhere, laughing at our clumsiness and bad decisions. And I might be old-fashioned, but do you remember those photos with you? Go and pass through them. Revisit those moments, the details of the memories you’ve got together. Remember the things you’ve learned from that person. I remember often things she loved, or things she has told me. I also know that, as long as I don’t forget, she’s not dead. Because people die only when those that could tell stories about them will die.
Plan your future
Grief tends to make you live in the past. Don’t. Instead, do your best and plan your future. Do it how you feel it. Maybe put together a vision board, or set some goals you want to reach, this is all up to you. Just take the time to reflect on it and establish the small steps you need to take. Your loved ones, even if they’ve passed away, will love to see you succeed.
Reach out for support
Say it after me, loud and clear: I’m not weak for needing help. I’m not weak for needing help. Because it’s true, you’re not. Just a human that has to pass an incredibly challenging period of their lives. Talk about it. Be honest about it. Let your dear ones know that you struggle with integrating that loss. It’s okay. It really is. Some of us need more help than others, and it’s perfectly fine. This, as I have said before, is a deeply personal and intimate process. If you feel like the help of a counselor would be beneficial, go ahead and make that appointment. No one has ever been born ready for such life contexts.
This is what I’ve learned so far about dealing with a loved one’s loss. That you need to maintain your composure and take things slowly, one day at a time, without any kind of guilt trips or remorses. You did your best, and definitely has been enough for them, as it should be for you as well. So try to give yourself some credit. It doesn’t seem like it, but you’re doing a great job. And one day, the sun will shine again, as bright and warm as you remember it used to.
împotriva unei mame n-are rost să lupți. mai ales că mama asta vine tocmai din est, din locul unde vânturile bat mai aspru, viața curge mai tăios, când nu încremenește în țurțure prin care reflectă lumina din privirile oamenilor ce încă n-au cedat pe câmpurile locului de spaima vieții ce nu se mai sfârșește
dar fiecare mamă are o fiică undeva, care i se opune dintr-un reflex necondiționat, fără căpătâi sau fără început închipuibil. fiica mamei de la est sunt eu, cea care sunt, exist și, ca atare, mă opun. eu vin din sud, unde vremurile sunt altfel. unde noaptea e mai scurtă ca timp, dar mai intensă ca emoționalitate, unde singurul vânt ce bate e vântul schimbării.
acolo, în locul de unde vin, absurdul se ascunde în fiecare moleculă de oxigen din aer, impulsivitatea e o bălărie ce creste pe șanț și cu care nu-și bate nimeni capul s-o stârpească sau să-i facă ceva și zilele curg la fel de leneșe, baloane de săpun suspendate între crâșmă, câmp și biserică, prea strânsă împletire a nepăsării cu opulența
și-n tot vidul constant al locului în care niciodată nu se întâmplă nimic care să merite luat în seamă mai mult de cinci minute în care te plictisești, eu sunt, exist și mă opun, din principiu, față de orice face notă discordantă cu cea care știu că sunt atunci când privirile celorlalți nu se abat spre mine
așa e, împotriva mamei n-are rost să lupți, mai ales când tu vii din afară și ea din est. dar matematicile se schimbă și regulile se dau într-o parte când îi ești fiică. atunci opoziția ta devine datorie, căci tu esti singura care mai poate opri explozia de irațional ce o paște, dar pentru asta trebuie să descoperi și să exploatezi orice fisură i-ai găsi, indiferent de costuri căci drumurile vechi nu te vor duce-n locuri noi și asta nu-i doar o poveste despre voi.
nu sunt oricare fată, eu sunt fiica ce își poartă aripile de demon pe interior, chiar dacă vârfurile lor îi înțeapă inima. sunt cea care a avut curaj să ridice ochii, să se rupă de regula nescris-a ascultării, să pună întrebări și să ceară ce știe că e de drept al său, fără să mai accepte compromisuri croite din sferturi de măsură
sunt cea care își poartă nebunia fățiș, la vedere, așa cum altele poartă bijuterii primite de la te-miri-cine. cea care s-a născut din haos, care simte mirosul dezastrului de la km distanță, si se lasa purtată de el încotro o va duce vântul schimbării, singurul vânt care bate prin părțile ei de lume și pe care îl acceptă drept complement direct.
singura care i-a spus vreodata temutei mame din est că, înainte să îi fie ei fiică, ea e a ei însăși și că identitatea-i nu-i o miză de jucat la poker sau zaruri, că nimeni n-o va face altceva decât este și se arată, și care a văzut-o destrămându-se, gata să cadă, jubilând la fiecare fisură găsită, căci ea se regenera încă o dată, și încă o dată, și încă o dată…
căci mama de la est, atât de aprigă și temută, e pe ducă. se vede încolțită, aproape învinsă, căci din interior și cea mai grea ușă poate fi deschisă, lăsând vulnerabilitatea sechestrată să iasă, să vină cu noi la joacă, iar atunci controlul mamei se evaporă ca ploaia de vară
era simbiozei externalizate, alienante, s-a sfârșit când a început degradarea, când opoziția a deprins corporalitatea și a renunțat să-și concilieze natura cu moralitatea, când fiica răzvrătită și-a însușit anomia existențială ce-i dă dreptul la regenerare, odată ce-a înțeles că natura-i e emoția cea mai singulară, pură, iar emoția nu-i decât cealaltă jumătate a haosului, deci căutarea ordinii s-a clasat pentru o temporalitate profund viitoare.
da, mama mea din est, ruptura doare, de-aia trebuie întâi să zgârii, să fisurezi, să înveți durerile constant, treptat, să le vezi, să le simți cu toate intensitățile, în toate celulele și în toate formele lor. de asta sunt eu, acum, aici. ca să te obișnuiesc cu durerea, cu înfrângerea unei voințe obișnuite să i se întâmple toate după voia sa. să-ți subliniez ca pe caiet neputința și să-ți pun constant sub ochi degradarea căci altfel, mamă de la est, n-o sa știi niciodată cum se simte ușurarea, fiind prea legată de ce crezi că știi. învață uitarea înainte să ajungi să te inunde disperarea
asta ar putea fi despre oricine dar, cumva, s-a nimerit sa fie doar despre mine și despre tine, o lebădă albă și una neagră ce stau în aceeași cadă, una prea speriata să sară, alta ce tocmai a prins curaj să spună ce tocmai a început să vadă, aritmetica silabisită a unei simbioze atipice, bazată pe contrast fundamental, ce își privește apusul când mândria își ascute dinții pe bancheta din spatele unei dacii vechi, bleu-ciel sau ce se întâmplă când devine uliu bietul miel
Lumea Lucretiei 