#subsol

otrava-mi iese din sistem
se mișcă lent, lent, lent.
se prelinge pe retină
scurgându-se prin colțul
ochiului care privea departe,
spre nu se știe unde.

văd și ce e, și ce
obișnuia să fie.
dispariții.
granița dintre bine și rău,
azi și ieri, s-a eludat într-o sclipire
ce-a aprins instincte crezute moarte, a
luminat drumuri ce nu știam că sunt
și m-a întors de unde plecasem
fără să spun cuiva pentru cât plec,
umblătoare de drumuri care nu se spun.

mă împart între Eros și Thanatos,
doi chiriași ce parcă au luat în stăpânire
subsolul. ultimul spațiu care-mi rămăsese,
desemnat de cine mai știe când sau cine
ca fiind al meu. l-au luat
fără să caute, sau poate
să-ntrebe: “Al cui ești, maică, tu?”. nu.

e contrast și inegalitate în mine.
subsolul mi-e năpădit de valuri,
de unde, umbre și texturi.
mă autodistruge și reclădește fiecare
reîmpărțire a subsolului. fiecare moment
în care văd clar.

e contrastul între ascuțimea claviculei
și moliciunea șoldurilor,
între asprimea prafului care se depune
și umezeala rănilor care-l primesc.
contrast fatal între rupturi de stofe
grele, vechi, opace și lumina
care-și forțează intrarea în văgăuni
unde i s-au pierdut și numele, și rostul.

e urletul din miez de zi,
neputința din fiecare dimineață.
și e tăcerea fiecărei nopți, rece și grea
ca o piatră de mormânt cu care
te obișnuiești așa, zi după zi.

e amestecul jumătăților.
câte jumătăți poate să aibă un întreg?
câteva infinități asimetrice.
am învățat
că mă compun din jumătăți aranjate
de un copil extraterestru schizofrenic,
care iubește culoarea și imprevizibilul,
iubește viața, apropierea morții și ruina.

sunt
un amestec de jumătăți disparate,
lăsate vraiște, gir la ultima reîmpărțire
între doi străini a unui teritoriu străin.
mi-am îngropat sacul cu cicatrici sub un pin
în mijlocul zilei, în soare. iau cu mine
doar bucăți. amintiri. jumătăți.
de oră, de an, de zi. segmente
care n-aduc înapoi ce putea fi.

de azi, copilul extraterestru schizofrenic
îmi prinde mâna pe care tot el a pictat-o
într-un șirag de apusuri șamanice,
intense și intruzive ca o încantație
de aducere a trecutului înapoi
și se plimbă cu mine
pe drumurile despre care nu se spune,
în drum spre zorii vederii limpezi
peste oameni, întâmplări și răni viitoare.

de azi, eu m-am născut din nou.
alt drum se cască-n jurul meu,
pe cât de lung, pe-atât de lat
și chiar de vreau să n-am păcat
e o idee prea târziu.

azi eu nu vreau, dar nici nu știu
cum aș fi, dacă aș trăi
fără chiriașii mei plecați și ei
la război, în timp ce stau pe loc
și rup pe rând bucăți din mine
doar ca să le arunce-n aer, bucăți
de ființă în bătaia unui vânt
ce altcândva-mi suna a neputință.

dar azi n-a trecut, azi e, și astăzi eu
plec ochii-n fața vântului, mereu
cu el în spate, norii sfârșitului cunună,
îmi merg drumul cu un copil străin de mână
și îl privesc, și-i cânt, și sper
că va vorbi, c-are să spună
ce vede-n drum, în oameni, ce adună
în ochi, în zâmbet, în vârful limbii.
e vineri, azi noi nu mai privim același cer.

#loss

every smile feels
like I’m cutting my skin,
my muscular fiber
to reach the bones

every tear feels
like a midnight confession
made to a stranger
that disappears right after
my last sentence, as in a dream

every look at the surroundings
screams that this life is fake
and incomplete. and every night
reminds me that pain is my best friend,
the one who never leaves my side.
no, even if I beg for it.

every day is just another quest
in the attempt to find what I’ve lost.
and at the end of the day nothing hurts more
than the kind last words that remained,
a fade shadow of us, a cynical legacy of yours,
the sharp reminder of my weakness.

and if only I knew how,
I’d surrender myself in less than a blink
of a kind eye, with golden reflections.
but it’s too late for this. I cannot
be the obedient woman that
allows you to have the last word
and the first touch, the one
who’s gonna lead the way for two,
and I regret it. But too late.

by now I’ve remained
to lead the way, but
I walk this road alone,
just me, my pain and my scars.
some say it’s not
the kind of road you walk otherwise,
that you gotta do it all
by yourself. and every tear is a stone
put on your bridge to something else,
a clear and sharp ingredient
of a dark, painful, unpredictable metamorphosis

but you can’t build something
without sacrifice. and this
metamorphosis was payed with soul.
I’ve lost it almost all, and still
I manage to wake up.

I’ve lost my smile. with every smile
I am a bit more far away from
the real smiles I used to share
with all around me, all the time.
I’ve lost my hope that I’d recover,
that I would be myself again,
the same self that felt like reigning
above the world, the life and death
while holding your hand.
but hope is for the weak, you said…
does the lack of it make me strong,
or am I just a human being that
became so blind that it can’t see
a chance for goodness or the meaning
of staying alive?

and I would ask for forgiveness,
if only I could.
and I would promise obedience,
but I know I would lie.
there’s nothing left for me in this story,
other than walking day by day
in the labyrinth of pain, guilt and regret.
but it’s too late and too far for regrets, or
for the hope of making things right again.
now I’m leading the way on the path
that I walk by myself, and I struggle with
every breath not to drown myself in the pain
the truth has reached my bones,
and this is less than a game.

I grieve, and on my language
healing is a Babylon I’m silently walking towards,
one day at a time, one night washed with tears
at a time, yet happiness
still has your touch imprinted on it,
and the sound of your voice in the morning
remains the messenger of the good times
that are to come. I’m grieving,
and knowing you so far away,
seeing you becoming a stranger
that has no reason to walk this path with me
breaks every single part of soul
that is still standing.

why are you so broken?
try to look in the mirror, ask yourself,
and then, when you find the answer, go back
and ask yourself again: “why is she so broken? what I’ve done?”

and if you cry, if only one tear comes
to your eyes
that made me once upon a time
to lose myself in a blink of them,
then you’ll know. and you would’ve found
your way back to what were our lost
paradise, a loss so expensively paid,
and I’ll be there, trying to force the gate,
to climb the walls,
towards our long already lost
paradise made of love, and trust
and guilt, and broken promises and pain. but…are you ever going to return?

”Ai grija de tine!”

E o formulare pe care o auzim pe toate drumurile, marcand, de obicei, un final al discutiei cu o persoana de care ne pasa. La cat de intens e folosita, ai putea chiar crede ca, in societatea noastra contemporana, grija e o valoare fundamentala. Ceea ce este si nu este real.

Este o afirmatie reala, si grija chiar este o valoare fundamentala, atunci cand vorbim despre grija fata de exteriorul imediat apropiat, de oamenii dragi. Este o afirmatie falsa, atunci cand raportarea se face la grija fata de propria persoana, acolo unde exista in mod evident lacune serioase. Asta se poate intampla si pentru ca nimeni, sau aproape nimeni, nu pare sa stie cum anume se traduce, in comportamente si actiuni concrete, a avea grija de tine. E ca si cum asteptam, cuminti, sa vina cineva si sa ne arate: ”Uite, ba, neispravitilor, asa se face!”. Sa ne dea reteta magica si noi sa trecem la treaba. Adaug aici si vechea, foarte vechea prejudecata ce facea din grija fata de propria persoana o forma indezirabila de egoism, si iata-ne ajunsi…unde-am ajuns.

Adica in pragul colapsului mental, in diferite grade si forme de manifestare, cei mai multi dintre noi, dar…suntem acolo. Si asta e, sau ar trebui sa fie, alarmant. Mai ales cand grija asta de sine, sau mai bine spus, reteta ei e, de fapt, ataaat de simpla. Si incepe, ca orice reteta buna, cu intelegerea.

Avem de inteles, inainte de orice, cateva treburi elementare. Si prin intelegere, ma refer si la acceptarea lor ca fapte, nu doar la aprobarea pasiva a existentei lor. Primul ar fi ca viata nu-i neaparat roz. Sau doar roz. Ca nu suntem toooot timpul bine dispusi, energici, productivi, cu chef de viata. Avem si zile cand nu vrem nimic de la nimeni, decat sa fim lasati in pace, sa nu facem nimic, sa ne izolam. Si e in regula ca ele exista, fiindca aduc un strop de echilibru. Unde s-ar ajunge daca am fi niste oameni pusi pe treaba tot timpul?

Al doilea, ar fi ca grija de sine e semn al respectului de sine, nu al egoismului. E in regula sa vrei sa ajuti, sa aduci ceva bun comunitatii, dar pentru asta trebuie sa fii in stare buna tu intai. Si asta inseamna ca nu exista nimeni care sa te invete cum sa ai grija de tine, e ceva ce descoperi personal, prin incercari multiple. Aparent, bunicii nostri stiau asta mai bine decat noi. O parte din segmentul asta al igienei mentale denumit grija de sine e constituit, zic eu, din mici placeri. Din tabieturi formate si respectate. Aici pot spune cu sinceritate ca imi respect bunica- are 84 de ani, o poveste de viata impresionanta, ca mai toti bunicii nostri, si, cu toate astea, are inca tabieturile sale de care nu se lipseste. Fie ca vorbim despre somn dupa-amiaza, citit, sau plimbari pe jos, inca le mai respecta, in masura in care fizicul o ajuta. Cred ca e cazul ca si noi sa adoptam genul asta de atitudine atunci cand vine vorba despre relatia cu noi insine.

Pentru ca grija de sine nu inseamna neaparat ca te duci la spa, la salon si la shopping. Evident, poate insemna si asta, si nu-i rau deloc, dar grija de sine, in esenta ei, se ocupa cu tot ce poate sa aduca o stare de bine si de liniste. Poate fi ziua in care te-ai uitat pentru a zecea oara la un film (si, evident, ai plans iar), sau o seara in care te pui sa dormi devreme, la fel cum poate fi ceaiul preferat baut din cea mai frumoasa cana, cu albumul tau de suflet ca fundal sonor, cartea aia pe care tot ziceai c-o citesti si fotoliul comod sau patul. Poate fi ziua din saptamana pe care ai desemnat-o ca fiind ziua ta, si-n care te ocupi linistit de toate chestiile pe care in mod normal esti prea aglomerat sa le faci- poate desenezi, poate iesi in parc sa te plimbi, poate gatesti cu prietenii sau, pur si simplu, dormi si nu faci nimic. Sau poate iti iei rucsacul si pleci o zi, doua, pe undeva. La fel de bine cum poate sa fie momentul tau cu tine de fiecare zi, si ziua aia pe care iti place sa ti-o aloci in intregime.

Toate astea sunt forme de grija fata de propria persoana, si, poate, cele mai eficiente moduri de a te dezvolta in mod real ca om. O sa sune nelalocul lui, dar pana si plansul poate fi o forma de grija fata de propria persoana, in conditiile in care ramane, din experientele mele, cea mai eficienta metoda de eliminare a surplusului emotional existenta pana in prezent. Deci e in regula, si chiar indicat, sa plangi atunci cand simti nevoia, cat timp o simti.

Grija fata de propria persoana mai implica, insa, si oameni. Si renuntare. Renuntare la acei oameni a caror prezenta in preajma noastra aduce ingrijorari, tristete, devalorizare in proprii ochi. Sau, pur si simplu, la acei oameni cu care pastram o relatie buna doar din inertie, fiindca “nu se face” sa nu mai vorbim cu ei. Cu care nu mai simtim ca am avea ceva comun. A caror prezenta in vietile noastre nu mai e aducatoare de bucurie, de calm, de bine. Sau, in cazurile extreme, dar tot mai dese, care s-au dovedit a fi toxici. Fiindca oricat de cinic suna, si legaturile umane au date de expirare. Nescrise, e adevarat, dar ele exista, si atunci cand sunt atinse, cea mai mare dovada de intelepciune, dar si de grija si respect fata de cine suntem, este sa renuntam la ele.

Iar al treilea lucru ce trebuie amintit acum si inteles, e ca exista atatea retete ale grijii fata de propria persoana, cati oameni pe lume. Ca nu exista forme superioare si inferioare ale grijii de sine. Exista, in schimb, forme reale, autentice, si surogate. Ca, uneori, diferenta intre autentic si surogat e facuta de cantitate, de grad, nu de comportament in sine. Iar atunci trebuie cautata, ca intotdeauna, cauza generatoare de dezechilibru. Pentru ca sigur exista si la fel de sigur e bine pitita pe undeva.

Singurul lucru ce ramane de spus e ca primul pas spre o lume, o societate mai buna, e un numar mai mare de oameni ce se ingrijesc sa le fie bine- fizic si psihic. O societate in care indivizii inteleg ca timpul in care nu fac nimic productiv, sau in care nu dau la fel de mult randament, e la fel de important in echilibrul macro al propriilor sisteme existentiale ca cel in care functioneaza la capacitate maxima. Ca diferenta intre un om cu tabieturi si unul care alearga de zor sa ii ajute pe toti poate ca nu se vede acum, dar se va vedea, cu siguranta, peste zece ani. Si ca trebuie sa ne preocupe binele nostru de azi in egala masura in care ne preocupa contributia la binele celor ce vor veni dupa noi. Altfel e doar o minciuna, una in spatele careia vom sti mereu ca se ascunde adevarul unei propozitii scurte: nu e, de fapt, bine pentru nimeni. Asa ca hai sa avem, fiecare, grija de noi insine, o grija reala de noi insine si, poate, atunci vom fi indreptatiti sa speram ca o sa fie bine pentru toti.