în fiecare dimineață o rază de soare,
aceeași,
străpunge cutele draperiei,
și murmură ironic
în timp ce crestează sub pleoape
ca-ntr-un catastif avangardist;
mda, tot aici ești și azi.
în fiecare noapte, razele lunii,
niciodată aceleași,
alunecă lent, strecurându-se prin
sticla murdară și bătrână a ferestrei,
stabilind un contact direct, necenzurat,
cu pisica
ce se odihnește torcând
în zona gri dintre cristalin și retină,
și șoptindu-i încet, cu glas de descântec:
poate nu azi…poate că mâine. așteaptă.
în ochii fiecărei femei
doarme câte o pisică,
nu se știe
când și de ce s-au furișat acolo,
doar sunt.
câte femei, atâtea pisici.
sălbatice, dorm în spatele pleoapelor
și se trezesc doar uneori, ca niște
zeițe ce-au primit ofranda preferată.
atunci se dezmorțesc, adulmecă și pleacă
uneori, pisica se trezește în
liniștea de abis feliat a amiezii,
între două valuri de căldură.
abia atunci nu o mai sufocă nimic,
abia atunci poate să respire
și să își ascultă ghearele pe ce prinde-n cale.
și sunt tot felul de momente.
de ‘nu trebuie să’, moștenite
din mamă în fiică, din bunică-n nepoată,
din vecină-n vecină,
care o fac să dea ochii peste cap și să ofteze.
nici unei pisici nu-i place să audă așa ceva.
uneori pisicii i se dilată pupilele
ca într-o matrioșcă. de obicei atunci
când zărește ceva ce i-ar plăcea;
ascute ghearele, se întinde ca după somn
și pleacă interesantă după cel
despre care a văzut, a simțit
că știe și poate să îi dea
prilej de alint fără să strâmbe din nas.
dar e un joc periculos
atunci când senzualitatea-i e
terra incognito, când
trebuie să dărâme dintr-o mișcare
fiecare
‘nu așa face o domnișoară sau o doamnă…’
inserează aici toate lucrurile despre care
ți s-a zis că nu se fac așa
cum le simțeai că trebuie să se facă.
și apoi adaugă toate acele lucruri
despre care nu se vorbește nici măcar în glumă.
‘e vulgar, o femeie adevărată nu vorbește așa!’
îți zic celelalte femei din viața ta
zi după zi, an după an, degeaba.
pisica scoate un mieunat ostil
și recunoaște tot.
că-i e dor să fie strânsă de gât,
că un sărut face cât o duzină de discursuri
îmbibate în sirop de căpșuni,
că noaptea e anotimpul ei, al cincilea anotimp,
al orașelor goale și corpurilor lipite,
al respirațiilor perfect sincronizate
în liniștea de pahar de cristal a nopților.
că stelele de pe pielea sa nu-s acolo
degeaba, sau ca să-i zică alte pisici
că o fac specială. nu.
ele sunt acolo să fie descifrate,
unite în tăcere, în vârful limbii,
parcurgând fiecare centimetru ce le separă
așa cum parcurgi un grimoire.
cu pasiune, teamă și mirare.
pentru că, în fiecare femeie
e o sălbăticiune, o pisică,
pe care mai niciodată n-o ascultă.
care știe.
știe când oamenii vând povești
despre tărâmuri care nu există
și fapte care n-o să se întâmple nicicând.
știe când ceva îi strică matematica,
deranjând haosul universal în care
s-a născut gata să toarcă, să se alinte,
să doarmă și să lupte.
și-o vezi peste tot. ea e
în felul în care i se luminează ochii
când face ceva ce chiar îi place.
după cum merge atunci
când se duce exact în locul
în care știe că n-ar trebui să se ducă.
după
cum lasă cuvintele afară la joacă,
cu apăsări de limbă pe silabe
și zâmbet răsfirat în colțuri
de gură și de ochi.
e tot ce simte și ce dă
lumii amanet pentru încă o zi,
și felul în care se bucură de ea însăși,
de corpul despre care
i s-a tot zis că e motiv de rușine și vină.
după cum scoate limba spre societate
și face tot ce știe că are nevoie să facă,
indiferent că societatea o aprobă sau
se uită spre ea dezaprobator, măsurând-o
de sus până jos, cu ochii-i goi și chiori.
ea știe
exact ce-i place, ce-i trebuie, ce vrea,
și nu va face altceva decât să caute
până găsește destul de bun-ul
care e așa cum știe ea, nu celelalte femei,
că e neapărat să fie.
și, chiar așa stând lucrurile,
n-ai nicăieri un echivalent
felin-feminin
al haitei. și cum ai putea?
când haita ta și patria ta
în miniatură ți se zice c-ar fi
doar cei cărora le porți de grijă și pe care
îi aduci plocon lumii?
cum ai putea numi haită
o adunătură de neajutorați și dependenți?
pisica nu-i individualistă.
nici femeia nu-i tocmai cioplită
din singurătate și tutun, deși
îi poți citi în aceiași ochi în care îi citești
pofta cu care mușcă din el și din viață
și prețul plătit cu camătă pentru
vechi și amar-acrișoare singurătăți
în care pe clavicule i s-a pus praful,
iar peste ochi, vălul cu care s-a învelit pisica,
doar-doar n-o mai vedea toată suferința
plătită degeaba.
pentru că o sălbăticiune nu poate fi
îmblânzită. poți, cel mult,
s-o păcălești. s-o capturezi.
dar ai simțit vreodată distrugerea cu care
o sălbăticiune mușcă din aerul cuștii?
Like this:
Like Loading...
Lumea Lucretiei 