spațiu

geamul ce dă spre Strada Speranței e murdar
Speranța nu mai stă acolo de mult.
e Strada Deznădejdii, colț cu Nostalgiei
de-acum.

e o stradă ca oricare alta,
și totuși e acea stradă
pe care viața mi-a demonstrat periodic
că bate ficțiunea tocmai fiind reală
și că realismul magic e în stradă.

are nume, prenume, emoție și umblă
teleleu pe cine-știe-unde, sub
atâtea înfățișări câți oameni
întâlniți într-o viață de om
care n-a uitat să trăiască viu.

acolo și doar acolo trăiește și el,
iar ce găsești între coperți e doar o copie fadă,
fațadă a întâmplărilor de aici și de aiurea.
pentru că limbajul omului e ficțiune de lunea până lunea,
născând întâmplări și mascând adevăruri
de când există lumea.

pe sub fereastra de la colț
trec oameni. multiversuri pitite
pe după aparențe încarnate
ce lasă loc de interpretări voalate; la ei
nimic nu e doar ce se vede.

în orice clipire e timp
care traversează vieți mergând
spre cine știe unde.
în fiecare gest, un spațiu.
teritoriu de graniță între
ce s-a făcut și ce s-a vrut,
orice tăcere, o moarte sub acoperire
și sub fiecare cuvânt se ascund blesteme.
sunt doar oameni vii, nimeni nu se mai teme

și dacă nimic nu-i ce pare,
gesturile organizează și asamblează
spații după spații, interacțiuni
ale oamenilor în carne și oase
unii cu alții și fiecare cu el însuși,
mai după tipar, mai în derivă,
fiecare gest trage după sine altul
ca o locomotivă balon de săpun,
îl fac și se evaporă până următorul
e măcar gata de drum.

prin geamul murdar se mai vede
doar realismul, că magia
a băgat divorț în piață.
nu se mai regăsea, se otrăvea
cu fiecare gest, clipire, tăcere
întâmplate cu el. lângă el.
l-a dat pentru ce-i promisese mafia,
dar dincolo de povești
se săturase să fie de fier
când focul din ea îi cerea
liniște și miros de crizanteme,
mătase și fulgi, bătaie cu perne.

și realismul cutreieră lumi
nemaigăsindu-și locul, spațiul,
că lumea lui se mărginește la cât întinde brațul.
se-ntreabă ce-nțelege magia din lumi,
dar magia a rămas în ea însăși
prea obosită să dispere,
prea cinică să spere,
se caută pe dinăuntru, a orbit,
toate lumile de afară îi par străine
ca o bucată ascuțită de grafit
și nu știe ce caută, că nu s-a mai rătăcit.
râde, respiră și expiră durerea, zicând
că ce-i magic n-are sfârșit
de fiecare dată când vede că ea
intră cu fiecare ploaie mai adânc în pământ.

între timp pe bulevard viața curge la fel,
doarme mărginit de cei mai anoști tei,
tăcerea lui e-o moarte prelungită
nu vrea să știe ce s-a ales de ei
doar doarme și respiră tragism peste
legiunile cu ochi goi ce-i întrerup intimitatea,
un fel de loc rău pentru oameni
ce-i trec fără să știe granițe despre care
nimeni nu știe să existe, volatile ca o boare
până să existe pentru orbi, se pierd în uitare
viața pe Dezamăgirii e la fel ca ieri,
nimic nu se-ntâmplă când totul dispare
și, cât nu trăiește, nimic nu moare.

Cum mi-am ingropat nemurirea

Era o zi ca nici o alta, cu un cer de un azuriu perfect, limpede ca o oglindă, zi toridă în care şi cele mai ciudate întâmplări te-ar fi făcut să râzi cu poftă. Ana venea agale spre casă, gândind la cât se transformase-n două luni amărâte oraşul ei. Sau, poate că nu se transformase el, poate-şi pusese ea lentilele cele roz pe care le dosise-n cufărul cu amintiri acum multă vreme, cine mai ştie…

Ajunsesem aproape de uşă, dar, ca niciodată, nu simţisem până atunci, cât era drumul de lung, nici o mişcare. Când am ajuns, în faţa uşii, tulburând liniştea comodă a tot ceea ce ştiusem până atunci, o cutie de carton care avea pe ea lipită o scrisoare, părea să m-aştepte, răbdătoare, de mai multe ceasuri.

Iniţial m-am speriat, dar mi-am zis că sunt fată mare, şi mă pot descurca, orice-ar ascunde. Ştiam că va fi o zi lungă, urmată de o noapte plină de frământări, aşa că am găsit de cuviinţă să citesc scrisoarea, să văd ce mă aşteaptă. Şi n-a fost uşor să accept ce-am aflat…Iată cum începea:

„Draga mea Ană,

Vreau să ştii că, deşi am o viaţă tumultuoasă, eşti cel mai mare dintre păcatele mele. Ne ştiam de mult timp şi ai fost, în tot răstimpul ăsta, singura-mi certitudine, singura constantă. Te-am urmărit de la distanţă tot timpul, cu aceeaşi fervoare cu care mi-am urmărit idealurile. Ştiu la ce te gândeşti, dar n-avea teamă…

Te-am observat, analizat şi disecat de dinainte de-a te mărita, de a fugi atunci cu imbecilul ăla. Ah, parcă mai doare şi acum! Ai fost, deopotrivă, muza şi blestemul meu, deşi a fost, poate, cea mai vinovată dintre plăceri, să te văd. Să te văd cum treci de la copila naivă la femeia fără cusur şi fiecare discuţie avută cu tine-n timp, oricât de scurtă, oricât de banală, a fost pentru mine mai mult decât ar fi putut vreodată nenorocitul de mine să spere.

N-o să îţi mai spun, căci presupun că ştii, că ai înţeles; faptul că te-am avut rămâne pentru mine cea mai sublimă dintre experienţe. În cutia asta ţi-am lăsat toate fotografiile pe care ţi le-am făcut vreodată (cu ştirea ta, dar mai ales fără), precum şi caietele în care te-am descris. Eu am plecat de-aici, însă fiindcă tu şi doar tu eşti singura mea muză, spiritul ce bântuie şi îmi însufleţeşte toate picturile, îţi voi lăsa, pe fundul cutiei, cheia atelierului.

Întotdeauna al tău,

Mircea

P. S: Nu te speria şi nu plânge, însă la ora asta, când tu încă-mi mai citeşti scrisoarea, eu sunt mort. M-am spânzurat într-o casă abandonată din cealaltă parte a ţării.”

Pentru o clipă, m-am oprit. Am simţit că lumea mea se prăbuşeşte, că tot ceea ce obişnuiam să cred că sunt sau c-aş putea fi lua, dintr-o dată, cu totul alte valenţe, alte contururi.

Deci Mircea fusese un maniac..confesiunea asta avea să-mi dea insomnii o lungă perioadă de timp. Şi nu neapărat ideea-n sine, cât mai ales faptul că eu, Ana, am fost, dintotdeauna, obiectul uneia dintre acele manii despre care n-afli decât din film sau din literatură, şi care-n realitate ţi se par atât de fictive, atât de-ndepărtate..

Însă nu mai rezistă tentaţiei şi deschise cutia. Erau acolo, aşezate într-o ordine aproape nefirească, albume, caiete fotografii rămase pe dinafară. Se aşeză cuminte pe podea, ca atunci, şi începu să citească, să vadă, să analizeze. Totul arăta, împietrind parcă, exact ca atunci, ca-n seara presărată cu pulbere de stele în care el o avusese. Şi, cu toate astea, lucrurile se schimbaseră aproape radical de la momentul acela, un apogeu al existenţei sale, al existenţei lor.

Avea lacrimi în ochi, iar buzele-i se învineţiseră de la cât le muşcase, de la cât de puternic simţise întreaga scrisoare şi, cu toate astea,era încă acolo. Vedea, imagine cu imagine, un film care parcă era al vieţii altcuiva. Se vedea mică, zveltă, cu ochi scânteietori, îmbrăcată sărăcăcios, dar mustind de fericire lângă Nicu-al ei, un vlăjgan înalt, măsliniu, cu o figură ciudată, şi-atunci se gândi ce văzuse ea la el, de-o făcuse să-i dea atât de multe şanse. Apoi, se văzu când şi-a luat inima-n dinţi şi s-a angajat─ tunsă scurt, cu un sacou roşu pe care-l mai avea şi-atunci în dulap, ca relicvă a unor vise de mult pierdute. Se mai văzu, îngândurată şi trasă la faţă, la botezul mezinei, moment în care realiză cât înseamnă pentru ea fiinţele-astea care-i părea că îi mănâncă zilele, şi admiră, o dată-n plus, meticulozitatea lui Mircea. Se găsi pozată-n toate ipostazele vieţii, în toate locurile ce-o adăpostiseră, care-avuseseră milă s-o găzduiască, până şi în sufrageria Mirunei, la care vorbiseră atunci.

Dar chiar ala, ea ce-o mai fi făcând? Avea s-o sune a doua zi de dimineaţă. Chiar dacă

n-avea să doarmă nici măcar un singur minut în noaptea aia, poate, cine ştie, aveau să se vadă la prânz. Ar fi trecut la jurnale, dacă în uşăă nu s-ar fi auzit o bătaie fermă, dar totuşi discretă. Ana ascunse în grabă tot, băgând scrisoarea-n sân şi cutia umplută de-a valma în şifonier, şi deschise uşa. Coincidenţă sau nu, era chiar Miruna.

-Ce faci mă, ţi-ai făcut casa chilie, te-ai izolat de lume, gata?

-Of Miru, de-ai şti numai! Şi-atunci, toate nopţile nedormite, toată durerea strânsă cu sârg atâta vreme se concretizară într-un plâns brutal, sfâşietor.

-Doamne Ana, ce s-a întâmplat? Uite, stai aici.

Se aşezară la geam şi, ca şi-altă dată, era larg deschis. Ana nu putu face nimic să se oprească, îi întinse doar scrisoarea c-o mână slabă, de cadavru, şi îngăimă:

-Uite, citeşte numai..

Şi-şi aruncă ochii pe geam, privind în zare. Apartamentul era cufundat în acea linişte ostentativă pe care-o aduce cu sine sfârşitul. Ana privea încă cerul atunci când Miruna, albă ca o foaie de jurnal rămasă nescrisă scoase un ţipăt scurt.

-Nu! E imposibil, nu!

-Ba da Miru, s-a terminat tot. El nu mai e. Dacă nu mă crezi pe mine, atunci măcar

crede-l pe el. Uite.

Şi scoase din şifonier cutia-n care îngrămădise, claie peste grămadă, tot.

-Dar..cum?

Şi Ana începu să-i povestească, cu o voce molcomă, tot; privea apusul care, în ziua aia, era mai roşu ca o crimă şi mai fin decât mătasea, vorbind mai mult pentru sine decât pentru prietena ei ce o privea terifiată, temându-se de ceea ce a sa prietenă ar fi putut face.

Miruna era o femeie atipică─ silueta ei longilină, fragilă, o făcea să pară de-a dreptul eterică, în timp ce vocea-i răguşită şi părul pe care-ncerca de ani buni să-l îmblânzească îţi şopteau că nu trebuie să dai chiar atât de mult credit celei dintâi impresii. Îşi stăpânea calmul cu greu, fiind o impulsivă notorie, însă atunci, în seara aia, împietrise parcă până şi ea.

-Brusc, acum totul capătă sens. Atitudinea lui timidă pe care-a avut-o din clipa în care

te-a văzut în sufragerie, bucuria ce i se citea în ochi când i-ai vorbit, se explică totul!

De-aş fi ştiut, de mi-ar fi spus…

-Ce crezi că s-ar fi întâmplat? surâse Ana cinic.

-Ce s-a întâmplat şi-n alte dăţi, l-aş fi ajutat v-aş fi cuplat cumva şi-ar fi fost totul bine, ar fi fost viu acum…

-Eşti aşa sigură Miruna…Eu n-aş fi în locul tău, să ştii..

-De ce mă? N-aţi fi fost nici primii, nici ultimii asupra cărora mi-am pus amprenta.

-Dar cu siguranţă finalul ar fi fost altfel decât celelalte. Ar fi rămas…tot ăsta. Uite.

Şi, deschizând unul dintre caietele ce-i serviseră răposatului de jurnal, îi citi: „Nu mai cred nici în rai sau în iad, nici în Dumnezeu şi nu mai am speranţa în mai bine, deci sunt o cauză pierdută. Eşti raiul meu şi iadul meu, şi chiar dacă ştiu că n-ai să citeşti asta, îţi voi spune că nu merită să-ţi baţi capul cu mine, să încerci să mă iubeşti, sau să mă înţelegi, sau să mă accepţi măcar.” Trase aer în piept şi o întrebă:

-Acum înţelegi? Ăsta avea să fie sfârşitul indiferent de ce-aveam eu de zis sau de ce încercam eu. El nu mă iubea pe mine, pe Ana, ci o Ană din imaginaţia lui. Dar mai bine-ai veni cu mine…

-Ce? Unde? Acum? E trei dimineaţa! zise Miruna, trecând de la o stare la alta cu viteza fulgerului.

Între timp, Ana tot scotocea prin cutie, în căutarea cheii de la atelierul lui. A găsit-o repede, într-o cutiuţă mică, roşie.

-Hai, îţi zic pe drum! Conduci tu, eu nu sunt în stare, îi spuse Mirunei pe-un ton grăbit, în timp ce-şi căuta în casa transformată-n haos geanta şi un şal.

-Bine, dar zi-mi măcar unde mergi, nu mă speria Ana!

-Stai mă calmă, mergem la atelier.

Neavând nimic altceva de făcut a doua zi şi cumva temându-se de reacţia prietenei sale la un refuz, merse. Până la urmă, curioasă era şi ea, deci ce-avea de pierdut? Plecară deci în goană spre atelierul aflat în cartierul vecin dar ce găsiră acolo fu mult peste aşteptările şi chiar peste puterile celor două.

Atelierul era o hală ce fusese îngrijită şi folosită de Mircea după abandonare drept atelier de pictură. Găsea că îl inspiră şi-i lasă destul spaţiu de desfăşurare şi-l găseai mai mult aici decât acasă. Asta..când nu lua întreg oraşul la pas, străduţă cu străduţă, în căutarea a ceva demn de imortalizat─  un chip, o scenă sau, de ce nu, o plantă, animal sau clădire pe care să o facă, prin metodele sale, nemuritoare.

Era plin de tablouri, multe din ele cu fetiţe sau femei în cele mai „altfel” ipostaze. Găseai acolo regine îngenunchiate, Lolite masochiste, zâne ancorate în banal şi tot ce n-ai fi crezut vreodată ca fiind plauzibil atunci când venea vorba despre el. Piesa de rezistenţă însă era o măsuţă pe care găseai în termos cafea, două ceşti şi două răvaşe.

„Miruna,

Te-aş ruga să nu plângi, să nu leşini şi să te ţii tare. Du-te în spatele halei şi vei găsi o casetă îngropată. În casetă sunt bijuterii şi-o inimă. Inima e a mea, arde-o. Bijuteriile sunt pentru tine, ca amintire, fiindcă am avut mereu ceva aparte pentru tine. Să nu mă uiţi. Mircea.”

Se făcu pământie, reveni la paloarea-i de cadavru ce n-o mai părăsise din clipa în care citise scrisoarea lui şi se lovise ca de un zid de durerea şi labilitatea Anei, care-i fuseseră, până atunci, necunoscute. Într-un fel cumva natural, mânată de-un soi de instinct, merse unde i s-a zis şi se-apucă, în locul însemnat, să dea pământul umed la o parte cu mâinile goale. Cutia, de lemn de-această dată, adăpostea o inimă, aşa cum îi zisese, şi bijuterii lucrate doar din perle, însoţite de un bilet mai mult decât succint, caligrafiat într-un mod de-a dreptul ciudat, nefiresc de estetic pentru el. „Pentru că eşti la fel de suavă ca ele. Rămâi aceeaşi mereu.”

Atunci, Miruna-şi permise, pentru prima dată după toată înşiruirea de stări şi, până la urmă, de evenimente, libertatea de-a plânge. Plânse încetişor, fără zgomot, până când s-a eliberat de tot. Şi adunase tare multe..

Între timp, Ana contempla atelierul. Se plimba printre tablouri,  făcând cunoştinţă cu un alt Mircea. Picturile sale aduceau cu sine scene de mahala, ganguri părăsite, nuduri, animale ce-nconjurau tronul pe care stătea, de obicei, o femeie, mereu alta, cu faşa acoperită ba de un voal roşu, ba de unul negru sau gri. Pictase lăutari care cântau plângând, ţigani în căruţele lor cu coviltir, împopoţonate cu clopoţei şi pânze colorate, şi-n general cam tot ce oferise viaţa până atunci.

Cumva, i se părea ciudat că în toate-acele tablouri era ea, dar o şi flata totodată. Termină de măsurat şi analizat picturile, atelierul, când îşi aduse aminte de răvaş. Se-ntoarse la măsuţa plasată parcă dinadins în mijlocul atelierului, trase aer în piept şi citi:

„Ana,

Nu credeam, sincer, că vei veni aici. Ştiam că eşti puternică, însă mă aşteptam să fii acasă, plângând, nu să îţi înghiţi lacrimile şi să pleci pe drumuri să mă cauţi. În schimb, o vedeam făcând asta pe Miruna, o dată aflată vestea. Acum, că eşti aici, îţi voi spune adevărul─ sunt cât se poate de viu, dar am plecat din ţară. Dacă vrei, poţi încerca să mă cauţi, dar până atunci, adio.

Al tău, Mircea.”

Era viu. Înscenase toată harababura asta ca să ce? Să mă testeze? Simţeam că începe

să-mi fie teamă, că nu ştiu prea bine în ce anume am intrat. Dacă vreau să-l găsesc? Cu siguranţă, şi am planrui mari pe tema asta. Am ars răvaşul şi-am tăcut, nu voiam să-i spun nimic Mirunei care tocmai ce se-ntorsese.

-Eşti bine? mă întrebă ea privindu-mă cu o linişte pe care aproape i-o uitasem în perioada asta atât de scurtă, dar cu siguranţă mai intensă decât cel puţin jumătate din anul care aproape trecuse.

-Da, acum m-am liniştit. Ştiu ce am de făcut de-acum, îi spusei eu, ducând o mână pe umăr, ca într-un fel de îmbrăţişare solitară.

-Nu ştii ce bine-mi pare şi cât de frică mi-a fost! auzi tunând vocea Mirunei, ce îmi sări în braţe şi se puse pe plâns.

Era rândul meu s-o ascult, aşa că ne-am aşezat pe podea, îmbrăţişate, singurele fărâme de viaţă din toată pustietatea asta rece.

-De ce Miru, la ce te-ai gândit? Că mor şi eu? o-ntreb râzând.

-Te ştiu fragilă, impulsivă, deci da, m-am gândit c-o să te pot privi cum îţi iei adio de la toate şi, într-un acces de slăbiciune, zbori pe geam!

-Nu draga mea, pot mai bine de-atât. Megem acasă? Dorm la tine azi, nu te las singură aşa.

-Bine, hai să mergem. Nici nu ştii cât de mult vreau să treacă perioada asta Ani, nici n-ai tu idee..

-Ştiu, simt acelaşi lucru ca tine. Şi când te gândeşti că ceilalţi nu ştiu nimic, că se aşteaptă să fim bine, că..

-Taaaci! Taci şi hai să mergem! îmi trigă Miruna cu toată neputinţa pe care-o adunase.

Şi..duse-am fost. Eu, cu speranţa că îl voi regăsi. Miruna, visând la linişte. Îmi propusesem să las mansarda aia pentru totdeauna, şi ştiam că mi-e egal dacă-l voi regăsi sau nu. Voiam să plec, voiam să mă regăsesc şi asta aveam să şi fac. Mai exact, era o chestiune de timp─ în 2 luni aveam să plec. Doar de atât aveam nevoie ca s-o las pe Miruna în viaţă, în stare bună, să o pot reda societăţii.

Sub cerul care arde

Stii, e iarna aici. Iarna si..alte lucruri. Cum ar fi razboiul. Sangele. Saracia si copilasii ce se joaca fericiti. Ca tine, ca mine, ca gheata.

Dar inca ma uit intrebator la cer. De ce atatia nori? De ce acum si nu vara trecuta? Si..de ce mama naibii e zapada rosie si nu alba??!!?! Auzi, zapada rosie.. Am impresia ca-s blestemata, ca o sa mor curand, ca-s un demon. Dar nu, stiu ca-s in regula si singurele mincinoase de aici sunt sentimentele mele. Ca intotdeauna de fapt.

     Poate ca-mi place sa ma vad ca pe o creatura cruda, marsava, avocatul diavolului. Dar nu sunt. De fapt, sunt mai umana decat imi voi permite vreodata sa recunosc. Si nu din cauza faptului ca-s femeie, chiar deloc. Crede-ma. Ah, si apropo..numele meu e Carla.

N-ai putea avea incredere intr-o tipa fara nume, nu-i asa? Nici eu. Nu sunt spion,

relaxeaza-te. De fapt, nu pot spune ca inteleg prea bine de ce a trebuit sa fie razboi. Chiar nu mai era alta cale? Si cand te gandesti ca obisnuia sa-mi placa politica..

  Asa mi-a vorbit vreme de aproape zece minute, un interval la prima vedere urias pentru orice barbat, dar nu. As fi ascultat-o zece ore, zece zile, zece ani. Sau macar pana se termina razboiul asta afurisit.

Era tanara, cu un par lung si negru, ochi albastri si niste buze rosii, incitante. Si vocea aia.. Vocea ei era ca o sonata scrisa de cei mai mari compozitori ai lumii.

Carla era placere. O priveam vorbind si, ca hipnotizat, ma intrebam..cum. Cum poate cineva sa stransforme o taverna saracacioasa, ordinara, intr-un loc atat de atragator. Era pur si simplu magic. Subjugase o intre comunitate, de la  copiii care veneau in crasma inghetati de vantul rece ce sufla afara ca sa-i ceara bomboane si ciocolata calda, pana la batranii care veneau doar s-o tina de vorba.

-Ai pute fi un spion pe cinste. Esti frumoasa, charismatica si isteata. De ce nu?

-Nu sunt. Chiar deloc. Si nu e asta stilul meu de a face lucrurile. E vorba de sarm si alte rahaturi, inteleg, merci, dar nu. Nu acum, nu pentru ei. Ador discretia, misterul si-alte chestii, dar..nu. Stii, am de facut atatea lucruri, atatia oameni de iubit, incat pur si simplu nu mai am timp pentru altii. Lumea mea e prea mare pentru lucruri mici, neimportante, cum ar fi spionajul. Si cand te gandesti ca sunt atatea fete care viseaza sa devina spioni..sa devina niste tradatoare practic!

     O priveam cum mergea prin mocirla zapezii ametecata cu apa, inconjurata de-o droaie de copii ce cantau si bateau din palme si radeau, in timp ce, la mai putin de 100 de metri de ei mirosea a pamant, a sange si a moarte, unde tatii si fratii lor mai mari se dusesera sa se jertfeasca, din spirit de sacrificiu, pentru un ideal obscur, vag, imposibil de cuantificat sau de pus pe masa in timp ce, razand victoriosi, le spun picilor cu glas de bariton, triumfator, “Asta e!”.

Avea lumea ei, defiland lenes in pardesiul ei de stofa cenusie, un cenusiu ce parca deriva din parul ei negru, din tacerea ce apasa orasul intre doua bombardamente si-un geamat sumbru al vreunui nefericit ce si-a sfarsit viata inainte de un asa-zis termen, din sangele ce colorase zapada si facuse zidurile sa erodeze sub desenele care le populau ostentativ, obscen. O recunosteai dupa cum ii zambea soarelui, in timp ce pasea grabita spre

Nu-se-stie-unde, poate spre Nicaieri, sau poate spre centrul fizic al universului, centru descoperit accidental, din cea mai pura intamplare, ratacindu-se si gasind o vagauna.

 

 

 La cum trecea prin lume, ai fi zis ca-i o nimfa, o muza muta ce vrajeste rasucindu-si parul pe dupa ureche, exersand arta tacerii la nesfarsit. As fi putut-o urma, dar nu. N-am putut, nu ca n-as fi vrut. Mi-o doream numai pentru mine, ascunsa undeva sub un cub de sticla, dar n-ar fi fost corect. Fata de lume in primul rand. I-as fi rapit lumii o comoara, iar ei din farmec. Imi doream atat de tare s-o fi intrebat atunci  la crasma ceva..orice, nu conteaza cat de stupid, de evident, de..nu stiu! Regret ca n-am putut, ca am fost dominat de slabiciune, ca, preocupat sa-i urmaresc discursul si sa-i invat gesturile pe de rost,

m-am lasat ca intr-un vestibul pe mine insumi, exact asa cum lasi o umbrela.

   Nu am dormit in acea noapte, ma foiam in pat, anticipandu-i trupul, parfumul, privirile, rasul. Eram la fel de impacientat ca un copil in ajunul Craciunului, doar ca la mine Craciunul avea sa vina in seara urmatoare, nu tocmai la anul. M-am mutat langa fereastra, privind cum fulgi de nea de-un alb perfect cadeau intr-un vals idilic, rosind subit la contactul cu sangele nemuritorilor, la fel ca obrajii unei fete mari la auzul unei tirade vulgare rostita cu emfaza si aplomb de-un filosof mahmur. Ii priveam cazand si ma gandeam la cat de lent trece timpul cand astepti.

O asteptam cumva cu teama, asteptam sa-i aud glasul si incercam sa ma gandesc la ce-i voi spune, la cum o voi face. Si seara vine atat de lent, si cu toate astea as putea sa va jur ca-i simt parfumul, c-o aud. Nici azi nu stiu cum, insa in zgomotele plansetelor, grenadelor, impuscaturilor am simtit ca, pierzandu-ma atunci in urma ei, m-am regasit pe mine.

   Am auzit ca zgomot perpetuu de fundal sacaitorul ticait al ornicului, si mi-a venit in minte razboiul. Ciudat lucru! E prima oara in cei zece ani de cand tot zboara pretutindeni halci de carne in numele patriei si moartea si-a asezat sevaletul pe acoperisul moscheei, hotarata ca va ramane la noi oricat e nevoie pentru a-si putea desavarsi capodopera. Pare ca-i place la noi.

Atunci cand a rabufnit toata drama asta eram mic, nu stiam ce-nseamna. La vremea aia eram un pusti de doispe ani care se catarase pe zid si radea de bucurie ca vedea soldati si arme adevarate, in timp ce mama, bunica, surorile si matusile plangeau alaturi de intregul oras ca tata, la fel ca atatia altii, plecase la razboi. Ele stiau ca n-are sa se mai intoarca, eu stiam ca pare un joc amuzant si ca vreau si eu. Acum insa, as da multe doar sa-l stiu sfarsit, o amintire pierduta, un cosmar ingropat Nu-se-stie-unde, in fundul pamantului.

Si, fara sa stiu cand, a venit ziua, a trecut, si-a venit seara. Mult-asteptata mea seara, seara in care speram cu toata puterea de care era in stare un suflet buimac, vechi de abia douazeci si doi de ani. Apusul ce inaugura seara era de-a dreptul genial, un preludiu intimidant a ce-acea sa urmeze.

  Cerul era, desi senin, rosu. Rosu de la atata soare ce arsese fara sa topeasca zapada inchegata, cristalizata, ca un monument, rosu ca o oglinda fidela a ceea ce era in plina desfasurare aici jos. Sau, mai degraba, aproximativa, caci el nu trecea imaginea prin filtrul negru de carbune ce ni-l impune, ca pe o dogma moartea, ce inca isi mai picteaza de zor tabloul.

Intru in taverna pregatit aproape de orice, mai putin pentru ceea ce avea sa urmeze. Pentru asta, trebuie s-o spun, nu m-ar fi putut pregati nici un maestru si nici un profet.

-Esti din nou aici..oare de ce?      

  Atunci..m-am blocat. Nu m-am asteptat sa-i simt suflarea in ceafa, sa-i simt parfumul sau sa-mi vorbeasca.

-Pai, nu stiu, tu sa-mi spui.

-Bine, daca tii neaparat iti spun. Esti aici din cauza mea. Crezi ca nu stiu? M-am prins inca de cand ai intrat aici. Erai tacut, cuminte, ascultator, aproape docil. Si vrajit. Ascultai tot, nu vorbeai, nu..nu! Si te-am simtit privindu-ma, chit ca nu ma uitam spre tine.

Si-apoi, te-am  vazut cu coada ochiului mergand in urma mea. Atunci m-am temut, dar cand am vazut ca nu ai nici o intentie in ceea ce ma priveste, m-am  mai relaxat si eu putin. Esti un visator, nu-i asa?

-Da, mai mult ca sigur. Nu te gandi ca am vrut sa-ti fac rau, n-as face asta nimanui. Pot fi orice, dar nu un animal. N-am putut niciodata nici intelege, nici fi ca animalele astea care se omoara unii pe altii cu atata ardoare. Eu unul n-as putea.

-Adevarat, nici eu nu pot intelege, si cu atat mai mult accepta asta. Si groaza e ca dureaza.

    M-a mirat tonul transant al acestei fiinte de altfel asa de suava. Era uimitoare cand se incrunta si devenea impulsiva.

-Stiu unde stai, o sa trec pe la tine.

Ii zise si-l pupa pe obraz, incepand sa rada cu pofta.

  Eram naucit. Nu-mi venea sa cred, si   cu toate astea..era. Pata de pe obrazul meu o spunea, o arata. Acum aveam si eu un stigmat, rosul de pe cer si din zapada, de peste tot.

Plec, constient de faptul ca acum era momentul cel mai potrivit s-o fac. Dar a doua zi, iesi la rugaciune pe jumatate mort de nerabdare, ca sa-mi zica un batran mai glumet ca, la mai putin de un sfert de ora dupa a plecat si ea.

  Eram nedumerit, nu aveam nici macar idee despre ce-avea sa ma astepte, despre ce ar fi putut urma. Ziua ce-a urmat am petrecut-o langa fereastra, ganditor, cu cana de cafea devenita ritualica deja in brate, contempland imprejurimile. Si tot stand acolo, ca pietrificat..vad. Vad ca, pentru prima oara dupa mult timp..ploua. Ploua, ploua asa cum

n-a plouat niciodata, cu lacrimi mari de inger ce mor atingand zidurile gri, asfaltul negru si marea de rosu ce-a acoperit pamantul, zapada-nsangerata.

 Stiu ca-i devreme, dar cumva sper la o primavara precoce. Ma sufoca, ma arde atata rosu si atata fumuriu ce mi-a invadat spatiul, universul, ba chiar intreaga mea fiinta. Si, cu toate astea, sunt singurul ce pare ca nu mai vrea, ca nu mai poate, ca nu mai rezista. Ceilalti nu par deloc ofensati ca moartea le-a confiscat culorile, bucuriile, zambetele abuziv, ca o dictatoare, fara ca macar sa dea de stire despre cat o sa dureze toata degringolada asta.

   Dar nu. Isi duceau viata-n crasme, prin buticuri, de azi pe maine. Ei se adunau la crasma sa se certe pe politica si pe un razboi ce nici macar nu le apartinea. Ele- la diverse buticuri, la eterna barfa. Atata vreme cat aveau dreptul lor la sporovaiala, le era bine. Sau se amageau asa macar. De parca mai conta ceva in momentele in care radiourile nu mai pridideau cu necrologurile celor ce mureau chiar in acele secunde pentru o patrie marsava, ce-avea sa-i uite in mai putin de doua zile.

Lacrimile batranelor se-mpleteau cu ploaia ce nu mai contenea, rasetele nestiutoare se contopeau intr-un cantec ancestral, pagan, cu plansetul maicilor si gemetele ranitilor si toate formau o fresca ireala de pe meleagurile Acelui rau pe care nu-l mai invoca nimeni deja, ca a-nvatat drumul singur si-acum nu-l mai dai dus.

 Asa ma gandeam, nemaivazand nimic in jur, si-as mai fi stat asa mult si bine, prada unui haos din mine ce-l imita pe cel de-afara, daca nu m-ar fi trezit doua batai ferme in usa. Am sarit de pe scaun ca ars, scuturandu-ma de toata letargia in care zacusem pana atunci.

Oare sa fie ea? Mi se parea imposibil sa se tina de cuvant, sa fi vorbit serios cu..unul ca mine. Adica, bani n-aveam (n-avea mai nimeni pe vremurile-alea, dar asta nu-i o scuza,) nu eram nici Adonis, si nici nu stiam toate tainele universulu, deci ce sa vada la mine, o prajina cu par lung si ondulat, de culoarea frunzelor toamna?

   M-am dus sa deschid, plin de-ndoiala, cu inima cat un purice. Intr-adevar, in prag era ea. Cu parul ud, nemachiata, cu ochii mari si-obrajii rosii, fara umbrela, ma astepta cuminte.

-Ai cam stat pe ganduri daca sa-mi deschizi, imi spuse ea trecandu-si mana prin parul meu. Nu credeai c-am sa vin, asa-i?

-Lasa, iti spun dupa ce credeam si ce nu, acum intra-n casa. Tu n-ai auzit de umbrele,

asa-i?

-Oh, ba da, insa nu le suport, sunt asa de incomode si de nepractice!

-Uita-te la tine, esti uda leoarca!

-Si? Ce daca? ma intreba ea cu ochii mari, in timp ce-si lepada paltonul.

   O priveam de la distanta, contempland-o cum se instala, cu cata gratie o facea, in viata mea ce nu facea nici doua cepe degerate.

-Esti..

-Frumoasa? Te rog, n-o mai spune si tu, m-am saturat asa de rau de placa asta.. Stiu c-o gandesti, dar nu mi-o spune!

  Era, printre atatea altele, singura femeie cunoscuta vreodata care..n-a vrut sa i se spuna ca e frumoasa. Si asta..desi era, chiar si vraiste, nemachiata. Sau, mai ales asa. Desi era. Mai ales cand o priveam cum statea tolanita in pat aidoma unei pisici rasfatate, imbracata doar intr-un tricou alb. N-o mai cert, ma asez langa ea, constient de ce-avea sa urmeze. Incui usa, pun de cafea si ma pun in pat.

   Ochii ei aveau o sclipire ciudata, din alta lume parca, mustind de pofte si dorinta. As fi tabarat asupra ei la fel cum un lup flamand tabara pe iedul neajutorat, dar nu. Stiam prea bine ca, daca a venit cum promisese, nu mai putea sa reziste, sa se abtina; asa ca o las pe ea.

Imi ia mana si-o duce, incet, intre coapse. Era goala. Nu venise decat cu cizmele, tricoul si-n palton. Ma ajuta sa ma dezbrac, iar apoi, pe-un ton inocent, ma-ntreaba:

-Stii ce vreau de la tine, nu?

Raspunsul, la fel ca realitatea de altfel, era evident, asa c-o ajut sa scape de tricou.

  A fost noaptea in care pot spune cu siguranta ca am vazt cerul arzand, arzand din temelii, mangaiere dupa mangaiere, clipa dupa clipa, tipat dupa tipat, orgasm dupa orgasm. Era o adevarata profesionista, iar eu un novice debusolat, ce nu-si mai permitea sa creada in iubire.

Ea a plecat, eu am ramas la fel, acelasi Tudor sceptic si ganditor, care nu mai vrea si nu mai asteapta nimic de la nimeni. Insa spre deosebire de-atunci, am un portret viu in creion al perfectiunii. Pe care, in treacat, n-o s-o mai caut. Nici pe ea, nici motivele sau finalul razboiului. Doar le contemplez, vizibil pasiv.

    Ca razboiul pare sa nu aiba termene, iar perfectiunea adresa. Asa ca ma reasez la fereastra, s-ascult timpul cum curge, cum picura. Dupa ce am trait atatea in atat de putin timp,ce mi-ar mai ramane bun de facut? Zi si tu, n-ai fi facut la fel?