#loserii

410_60367445

fiecare dintre noi pierde

sau a pierdut, candva, ceva de pret:

eu mi-am pierdut Steaua Polara

pe cand incercam sa zbor dincolo de soare,

cand inca visam c-o sa ma nasc din culoare

si ca numai valatucii de fum facuti fuioare

si fluturii, tablouri zburatoare,

vor putea sa ma priveasca, sa ma masoare

el si-a pierdut radacinile,

copac suspendat intre-un sol ostil si vantul schimbarii

si-a uitat limba, visele, amintirile,

nu-se-stie-unde; si cu ele

pe-acelasi raft si-a lasat si curajul

de-a o lua de la capat cu intrebarile,

cu descoperirea de la zero absolut.

traieste dator la el insusi si habar n-are cine e

construieste de zor in mintea lui ca olaru-n lut

identitate dupa identitate, viata dupa viata;

sarman copac parasit intre munti de cuvinte,

ce minte cum respira, ca-i e frica de ce simte.

ea si-a pierdut stralucirea

pe vremea cand isi cauta nemurirea

in ochii lui de-o blandete nepamanteana;

lumea i s-a sfasiat la prima bataie de geana.

se zvoneste ca nu si-a mai revenit de atunci,

ca a devenit supusa, c-asculta porunci,

ca ar fi mai calma, ca nu-i pasa unde te duci,

dar nu si-a pierdut totul, inca mai are

pe sub bluza o carare

ce duce spre cutia de chibrite unde doar unu-i aprins,

pentru ca focul din ea e departe sa se fi stins.

ai pierdut si tu, doar ca nu stii

ca azi doar oamenii-copii mai vand povesti,

ceilalti se multumesc cu ce simti cand le traiesti;

iau starea, o transforma si-o impart.

dar azi nici toate transformarile chimice

nu-ti vor inapoia sentimentul pe care un peste

il are cand cineva-i zambeste sperand

ca dorinta-i implineste, fara veste.

ti-ai pierdut drumul spre binele din tine

intr-o noapte cu cer gri din orasul ce te ignora razand,

cand binele ti-a luat tramvaiul si-a plecat

iar tu ai ramas locului, nemiscat, nestiind ce tocmai s-a intamplat.

daca mi-am pierdut Steaua Polara

e clar c-o s-o regasesc intr-o zi, intr-o gara.

nu vezi padurea din cauza copacilor, mi se pare ilar,

dar din fundul rapei totul se vede clar.

am dat sa zbor, am cazut, nimic rar,

si cu toate astea, ridic ochii spre cer,

macar bulinele-stele ma hranesc cu eter.

mi s-a pierdut obisnuinta sa sper

alaturi de alte cateva vechituri,

dar ce-am gasit nou imi creste aripi

de os alb, granulat, tesute cu vene oxidate,

aripi maiastre, interioare, gata sa zbor in orice noapte,

aripile-mi de zana recastigate, candva uitate,

suvenir cu miros de lapte

ce-mi spune ca toate-s vechi si noua-s toate

iar in viata-ncap de-a valma toate, cum se poate.

vezi tu, toti am pierdut ceva de pret candva,

si pe toti la vremea aia ne durea.

toti suntem niste loseri in povestea cuiva

si cu toate detaliile-astea dantelate

nimeni nu s-a gandit ca ce-am pierdut nu ne mai trebuia

reactionam bezmetic, parc-am fi altceva

decat niste fire de nisip pe talpa obosit-a cuiva

strain de noi, despre care nu stim

cine e, ce radacini are, unde ne duce sau ce devenim.

ne luptam intre noi in pierderi, pierzand si dreptul sa mai fim

vreodata la fel de complecsi pe cat bravam ca ne stim,

roi de buburuze confuze, adormite pe-o jacheta de jeans.

Advertisements

#anatomie

cafeaua mea are gust de saruturi,
din imbratisarile noastre a ramas doar zațul,
in aer miroase a amaraciune, si totusi
asprimea nu a fost nicicând mai caldă.

sunt atatea goluri ramase,
lasate parca amanet la colțul străzii
acolo unde ti se ofera tigari si ti se cere
la schimb orice nu ți-ar trece prin minte…

amanet, desigur, numai o perioada,
pana cand apele se vor fi tulburat,
caci nimeni nu e pentru totdeauna
la coltul strazii, sub felinar. efemeritate
e cuvantul-blestem al intregii perioade
in care se desira ghemul de sarma al povestii;
incertitudine- cuvantul tabu al intregii zone gri

e un loc ce și-a uitat culorile,
populat cu oameni ce și-au uitat zâmbetele
pe cand stateau la coada la emoții,
intr-o vreme de care nu se mai vorbește.
in vremea aia cand s-au deschis amanetele
pentru tot soiul.

unii și-au amanetat bijuteriile-
ăștia sunt lasii.
unii și-au pus casele amanet-
prevazatorii. cei ce-au zis ca siguranta e inainte
de toate: de vise, de emotii, de soare, de ras.
mai sunt cei ce si-au amanentat vietile…
ah, curajosii! cum s-au ascuns ei
in tufisul unui atat de artificial destin…
si mai sunt, in fine, cei ca tine
ce și-au pus sufletele amanet.

as spune ca ei sunt inconstientii,
dar
inconștiența are izul sărat
al marii in octombrie,
al tigarilor proaste
si al rupturilor ratate.
ori…

ibricul in care clocoteau speranțele
s-a varsat pe tot aragazul,
facandu-mi semn ca gata,
vremea infuziilor de vise s-a dus
acum e ora realismului orb,
dezbracat de orice probabilitate afectivă
si ca in gara asta,
unde clar am coborât din greseala,
scapa cine poate

asa am plecat iar,
mai mult furis, cum am invatat,
cautand inca Acel
loc frumos de unde sa ma inalt,
fiindca e tot ce mi-a mai ramas
si se vede, am oasele
omoplatilor ascutite, dure, le simți
daca te apropii destul cat sa
poti sa ma iei in brate. si râd.

ele sunt aripile
ce mi-au crescut pe dinauntru, sume
ale unor nopti si zile in care
totul m-a ars, usturat, taiat.
zile si nopți si luni de prefacere
de transformare și renastere
a vechiului in nou, a mea in mine,
dezgoliri de adevaruri, de părți,
lame subțiri ce tăiau sub stern lacrimi
lacrimi ce ardeau obraji si se ingropau
in gropile claviculelor, si noduri.
si fiecare dintre ele era ceva ce nu ți-am spus

acum calmul s-a întors sa curete aragazul
si sa șteargă praful de pe rafturi: e toamnă,
adică a început recoltarea amintirilor
si curățarea ranilor. rupem cojile sa rămână
cicatricile netede, cu luciul lor bizar,
de medalii nepamantene,
în timp ce asternem alte straturi de iod
sonor, de jazz, de blues, peste cele noi
doar-doar or coace mai iute.
e vremea sa le punem, cuminti, pe raft…

orele tac, nu-mi mai spun nimic,
s-a dus spaima de sosirea serii
acel moment cand toate lamele incep
sa taie sincron linii fine, sa deseneze
harti, intersectii, rascruci de amintiri
in zigzag, un surplus de emotii
ce vin cu vijelie și sapă
văi nevazute pe obraji, pe gat, văi ce ard
si aduc cu sine un tremur
al lor, al mainilor
pe care am contat candva sa construiesc
o lume intreaga, parca brodata pe poale
si uita-te la ele acum;

sunt moi, nefiresc de moi,
tremura incetisor, zvacnit.
degetele vor sa te atinga,
dar nu mai exista posibilitatea asta,
asa ca ating cel mai apropiat lucru
de tine. ating creionul
si-ncep sa mazgaleasca peste noi.
nu ar fi zis nimeni vreodată
ca degetele astea subtiri au brodat,
singure, o asa lume. si, totusi…

uita-te la ele. nu mai e nimic din atunci,
sufletul a lasat ghemul din stern amanet
pentru cand va redeschide usa dinspre
debaraua-labirint, ticsita cu amintiri,
cu lavanda si stelute mici.

nu se prea vad stelele in marile orase,
zici ca e un gol, dar nu-i deloc asa
caci fiecare stea e un felinar,
iar felinarele dor, vezi tu,
pentru ca nu le deosebeste nimic
pe cele de aievea de felinarul zonei gri

si cu toate astea, desi candva vor sti,
nimeni nu va reusi sa găsească
nici amanetele de colt de strada,
nici amintirile, nici zona gri cenușie.
desi pe acolo vor trece oameni o mie
si vor aștepta langa felinar cel puțin o dată,
cel putin jumatate. si asta pentru ca…
nu se poate.

strada înghite amintiri, lumina blocurilor
dezvaluie in masura in care corpul lor ascunde,
iar timpul nu-i unic, e multiplu
nu mai împărțim unde
sau degete incolacite,
sunt vremuri ce nu mai vin niciodata,
amintiri ce la usa degeaba or sa bata
chiar daca povestea s-a pitit într-un gang,
nu o vom regasi decat moartă.

asta a fost anatomia unei rupturi
minutios, detaliat redata
construita de aceleasi degete ce te-au atins odată,
in sunet de tobe si iz de căldură de soare
o zi nu de doliu, dar de falsă sărbătoare
si retraire parțială a unei vechi eternități bipolare.

Haos

Image

 

“E moartă odaia, și mort e poetul…”- Noapte de decemvrie
Si balade trec in zor
Intinand cu-a lor tristete
Lunca, tara, continentul

Geamu-i crapat, aripi de cocor
Survoleaza intinderea neagra,
Avioanele-s duse de-acum
Sa scarmene norii de scama,
Alegorie-a unui intelept
Ce n-ar mai sti visul ce-nseamna

Afara se-aude
Un raset suav,
Caldura se propaga prin asfalt
Iar oamenii merg cu ochi inchsi
Spre-ndestularile placerii

Si rad, si canta, bucurosi
Ca a murit poetul
Azi n-are cine-i critica,
Ei au coroana, sceptrul,
Si de atata vanitate
Orasul suna doar a sticle sparte,
A sticle sparte cu miros de ambra,
Tabloul unei lumi ce o sa fiarba

Fara raspuns

Image

E teama, ura, grija ce vine

Si parca nu s-ar mai sfarsi,

Stii bine cat de putine-mi mai raman fara tine,

Iar viata insasi pare un complot

 

Fara raspuns au ramas invocarile

Amintirii pierdute, ceas de ceas

Si astazi tot ce mi-a ramas

E doar o umbra despuiata pe-un perete si..atat.

 

De-as fi eu sacru, tu ai fi

Profanul dulce, fara de-ndoiala,

Insa la cat ai tu de mers

Din mine pan’ la cer,

S-ar naste alte stele, gri spoiala

De var, cu jar si aburi, dulce nebunie!

 

Doi trandafiri nauciti de bruma

Ce cade din destul peste ei, de veacuri,

Isi duc viata ca pe arcuri,

Expunandu-si cu relaxare

Cicatricile la soare

 

Tot ei au ramas

Singurul fel de viata

Din locul asta blestemat,

Ce-i plin de pietre, invadat

De praf si urlete si vaiet

Azi..sfarsit.

 

Numai urletul de caine

Se aude azi mergand pe dalele de piatra

Din praf doar cruci s-au mai cladit

Si-are sa vada lumea toata

Ca poti muri chiar daca n-ai trait

 

Amurgul asta pare sfant,

La fel ca ceata care vine

Dusa de fumul tare de tigara,

Nu e minut sa nu gandesc la tine.

 

 

 

 

Ieri ma gandeam prin ochii tai,

Azi vad deja un alt lung univers

Ce ma asteapta dupa coltul zgrunturos al cladirii,

Desi simt prin toti porii nevoia nemuririi

 

Doar prin tine

Pot infrunta aievea gerul, cu scancete de pui,

Si de raman al nimanui

Ce s-ar fi copt candva

Ramane bloc de gheata, mort ca stanca

Din care oameni vii faceau dantele aspre, calde.

 

Sunt multe care zac fara raspuns,

Intrebari sute mor in arhive negre

De suflet incomod, intunecos,

Scrisori pagane, vise profanate

De ale sufletului coridoare

Lungi si gri fantasme

Ce-ti infioara, iti distrug cupola

Fragila de sperante; nu-i ca-n basme.

 

Si-s soapte grele ce rasuna lin

A pecete si resemnare, a sentinta,

De te opresti in loc sa le asculti

Vezi doar sa nu distrug-a ta fiinta

 

Zi dupa zi, incet si greu se duce,

Iar azi te-ntrebi daca pacate au raspuns.

Prin ceata vremii ce s-a scurs

Nu simt c-ar fi vreo certitudine in spate

 

Amaruri dulci te-mbata azi,

Cand eu te simt usor tot mai departe.

Chiar de ti-as mai simti prin pori absenta

As incerca, cumva speriata, rezistenta,

O monotona, trista distantare

Cu miasma de lamai, exorcizare

Ce duce la cutremurarea

Si abolirea demonului din tine

 

Traiesti, respiri, visezi si zbori spre nemurire

Pe aripi de culori, simtindu-l pe “Mai Bine”,

Acel explorator timid ce locuia intine

Cu drumul fiintarii lui un semn de intrebare

Pe dupa labirintul verbului, ce-i oare,

 

 

O fi vreo gaura mai mare

Sau o simpla cutie cu soare

Aruncata la-ntamplare

Pe fereastra cu minuni?

Ce sa-ntrebi si cui sa-i spui…

Umbre

Image

 

Sunt pasari ce se dau ranite

Ca sa primeasca atentie.

si oameni ce-ti cer atentie

Ca sa-si oblojeasca ranile.

 

Tu de care zici ca esti?

Din lumea unde copacii

Isi cauta de zor radacinile

Umbland cu capu-n umbrele ceresti,

Mascand nefericirile nalucii

Si umbland toti ca naucii

 

Eu imi caut radacinile

Raspandindu-mi varfurile-nveninate

Ale coroanei ce strapunge norii

Si…inca!! te mai astept.

 

Pictez litere-n absenta,

Ca sa resimt trecerea

Vremii peste mine mai usor,

Pana-n clipa-n care, istovit,

Vei regasi drumul tau spre..

 

Nu spre mine, cum ai putea crede,

Ci doar spre Sinele de-odinioara

Zavorat intr-o camera goala,

Prizonierul mintii intr-o lume

de sacali si broaste.

 

De-acum eternitatea tace,

Domolita de vaietele nebuniei

Ce se cere cu-n egoism rapace

Eliberata; maica a stihiei

 

Ma uit in crapatura pamantului,

Cum se uita cadana in oglinda.

Iar gandul ca, intr-o tinda

Candva ceea ce-am cautat mereu,

Intinde aripi largi imaginatiei, abisului

 

 

 

 

Numai c-astea nu-s aripi de inger,

N-au sclipirea diamantelor in soare,

Si nici moliciunea aspra a zapezii.

Nici de diavol nu-s, caci n-au

Incandescenta focului sublim; ele nu tenteaza.

 

Sunt aripi de plumb, ce-abia le car.

Pe ele zac gravate biete cuvinte,

Ce, pare-se, le-as fi primit in dar,

Dar de-s blesteme sau rugi sfinte

habar n-am.

 

Stiu doar ca exista,

Ca sfarsesc in lame ascutite de cutit,

Iar daca voi nu le vedeti,

Pe mine ma misca, de credeti,

Ca un papusar papusa-i trista,

Ca cel ce se simte constrans,

Strans cu usa;

si-i Sfarsit…

 

 

 

Tentatie

026

 

Şoapte de noapte

Vin de departe

Pe sub poduri strâmte,

Lângă firele rupte

 

Şuvoaie de vise alunecă-n vale,

Valuri de nouri curg din tablouri,

Desfigurând o lume-n carouri

Într-un loc unde bătrâneţea nu poartă mantouri

 

Stai!
Arat
ă-mi universul în mâinile-ţi goale,

Fă-mă să văd ce alţii nu simt,

Să simt ceea ce ceilalţi nu văd

Aruncă-mi podul în aer,

Rupe-mi firul, istoria, mitul, povestea,

Frânge-mă toatăşi aruncă-mă-n gol

 

Sfâşie-mi egoul, înnoadă-l din nou,

Aprinde noaptea şi aruncă-mi-o-n râu,

Las-o sa curgă, să plângă, să zboare…

Toată mândria-mi e pierdutăîn zare

 

Lasă-mi pe cufar

Nopţile ce-au trecut,

Căldura pe care ei

N-ar vrea s-o simt,

Vâltoarea dorinţei de neascuns

Ce într-o singură noapte

Abia m-a pătruns

 

E lemn, e suflare,

Instinctele-mi rag

Si parc-aş pune o lume pe rug

Ca să nu mai trebuiască să fug

Nicăieri, niciodată, nici măcar de mine.

 

Când cortina cade, apele ard,

Iar noi ardem cu ele odată

Cum nimeni niciodată

N-o va face vreodată

 

Tentaţia, teribilul demon

Îmi curge agale prin vene,

Şi noaptea-n întuneric

Îl aud cum geme

Din ce in ce mai puternic…

Iar tu fără mine mori încet,

Stingherit de şoapte, de noapte

 

Dulcea tentaţie nu poate

Să repare oglinda din zare

Ce ne apropia odinioară

Pe drumul vechi, bătut de vânt şi care

 

Mi-a dat dependenţă, nu pot renunţa

La poveste cu una, cu două.

Dar cerul e-albastru, iar tentaţia

Parcă recapătă fiinţă

Cât să ne-amintească nouă

Că era trecut de două

Atunci când a venit

 

Nu are de ce să plece, să stea,

Sau să fugă de nebună.

Zarea e roşie, albă, e gri,

Dar de portretul dorinţei nu ştii

Că doarme ascuns după lună,

Aşa cum firul răăsucit voia

 

Iar podurile s-au sugrumat iar…

Şi cerul cu stele devine tavan,

Albumul rămâne deschis

Ca o spontană aruncare de zar,

Ce indică cu unghia splendoarea unui an

Şi toată viaţa-i un şir de tentaţii,

Animată de-un şir de elucubraţii,

Prin lumea cea grea ca o dantelă.