#surogat

când stai la masă
cu cei care te-au trădat
vezi.
vezi cât de singură ești de fapt.
vezi cât de puternică ești de fapt.
vezi cum totul se duce de râpă
și zâmbești. un zâmbet calm.
tu ai mai trecut cândva pe acolo,
și știi că, dacă te zbați, se
poate supraviețui. tremur.

uneori îți aduci aminte
de ce-ai pierdut în ger,
și zâmbetul se stinge în singurătate.
vina redevine cea mai bună prietenă,
plânsul ce izbucnește din spatele alunițelor
de pe gât, cel mai vechi cântec.
îți aduci aminte de mâinile
pentru a căror atingere ai fi putut
să dai foc lumii, să-ți vinzi sufletul,
dar pentru care n-ai putut
să taci.

acum, mâinile care te știau pe de rost
ating altă piele, iar tu
nu poți decât să te uiți cu ochi mari, plânși,
la crăpătura ușii spre înăuntrul tău
care se face tot mai mică zi după zi.
îți urli în vis toată furia și durerea
pe care nu le poți urla trează,
ultima martoră a ce a fost.

cade luna.
își lasă cu indiferență lumina rece
pe pleoapele tale care se zbat în somn.
iar visezi. îl ții în brațe, mai mult mort decât
viu. oricum
el n-a fost cu adevărat viu decât cu tine,
tot ce-a urmat e un surogat ieftin. diluare.
cade lumina pe tine, și dimineața,
când singura căldură pe care o simți
e a soarelui pe pielea ta,
știi că să asculți de vocea care urlă la tine
E numai vina ta și n-o să te iert niciodată!,

abia aia
e adevărata trădare. măcar tu
încă nu te-ai trădat pe tine.
sângele lor apă s-a făcut de mult, atunci
când și-au îmbrăcat ura în bune intenții,
dar tot atunci sângele tău s-a trezit
și-a început să fiarbă. aripile tale sunt lichide,
visele lor sunt iarba de pe morminte,
realitatea ta e descântec și culoare pură,
ai murit

în public doar ca să reînvii, să te clădești
în spatele ușii închise.
când îți cresc aripile, nu-ți mai pasă de convenții, te uiți la stele
și știi că timpul vine, te cheamă
să-ți aduni respirațiile
ca să poți să zbori odată cu zorile,
că uneori trebuie să-ți speli sufletul cu lacrimile,
să trăiești durerile
ca să îți reînveți potecile.
trebuie să pierzi tot ce erai
ca să devii cea care ești.

#loserii

fiecare dintre noi pierde

sau a pierdut, candva, ceva de pret:

eu mi-am pierdut Steaua Polara

pe cand incercam sa zbor dincolo de soare,

cand inca visam c-o sa ma nasc din culoare

si ca numai valatucii de fum facuti fuioare

si fluturii, tablouri zburatoare,

vor putea sa ma priveasca, sa ma masoare

el si-a pierdut radacinile,

copac suspendat intre-un sol ostil si vantul schimbarii

si-a uitat limba, visele, amintirile,

nu-se-stie-unde; si cu ele

pe-acelasi raft si-a lasat si curajul

de-a o lua de la capat cu intrebarile,

cu descoperirea de la zero absolut.

traieste dator la el insusi si habar n-are cine e

construieste de zor in mintea lui ca olaru-n lut

identitate dupa identitate, viata dupa viata;

sarman copac parasit intre munti de cuvinte,

ce minte cum respira, ca-i e frica de ce simte.

ea si-a pierdut stralucirea

pe vremea cand isi cauta nemurirea

in ochii lui de-o blandete nepamanteana;

lumea i s-a sfasiat la prima bataie de geana.

se zvoneste ca nu si-a mai revenit de atunci,

ca a devenit supusa, c-asculta porunci,

ca ar fi mai calma, ca nu-i pasa unde te duci,

dar nu si-a pierdut totul, inca mai are

pe sub bluza o carare

ce duce spre cutia de chibrite unde doar unu-i aprins,

pentru ca focul din ea e departe sa se fi stins.

ai pierdut si tu, doar ca nu stii

ca azi doar oamenii-copii mai vand povesti,

ceilalti se multumesc cu ce simti cand le traiesti;

iau starea, o transforma si-o impart.

dar azi nici toate transformarile chimice

nu-ti vor inapoia sentimentul pe care un peste

il are cand cineva-i zambeste sperand

ca dorinta-i implineste, fara veste.

ti-ai pierdut drumul spre binele din tine

intr-o noapte cu cer gri din orasul ce te ignora razand,

cand binele ti-a luat tramvaiul si-a plecat

iar tu ai ramas locului, nemiscat, nestiind ce tocmai s-a intamplat.

daca mi-am pierdut Steaua Polara

e clar c-o s-o regasesc intr-o zi, intr-o gara.

nu vezi padurea din cauza copacilor, mi se pare ilar,

dar din fundul rapei totul se vede clar.

am dat sa zbor, am cazut, nimic rar,

si cu toate astea, ridic ochii spre cer,

macar bulinele-stele ma hranesc cu eter.

mi s-a pierdut obisnuinta sa sper

alaturi de alte cateva vechituri,

dar ce-am gasit nou imi creste aripi

de os alb, granulat, tesute cu vene oxidate,

aripi maiastre, interioare, gata sa zbor in orice noapte,

aripile-mi de zana recastigate, candva uitate,

suvenir cu miros de lapte

ce-mi spune ca toate-s vechi si noua-s toate

iar in viata-ncap de-a valma toate, cum se poate.

vezi tu, toti am pierdut ceva de pret candva,

si pe toti la vremea aia ne durea.

toti suntem niste loseri in povestea cuiva

si cu toate detaliile-astea dantelate

nimeni nu s-a gandit ca ce-am pierdut nu ne mai trebuia

reactionam bezmetic, parc-am fi altceva

decat niste fire de nisip pe talpa obosit-a cuiva

strain de noi, despre care nu stim

cine e, ce radacini are, unde ne duce sau ce devenim.

ne luptam intre noi in pierderi, pierzand si dreptul sa mai fim

vreodata la fel de complecsi pe cat bravam ca ne stim,

roi de buburuze confuze, adormite pe-o jacheta de jeans.

#anatomie

cafeaua mea are gust de saruturi,
din imbratisarile noastre a ramas doar zațul,
in aer miroase a amaraciune, si totusi
asprimea nu a fost nicicând mai caldă.

sunt atatea goluri ramase,
lasate parca amanet la colțul străzii
acolo unde ti se ofera tigari si ti se cere
la schimb orice nu ți-ar trece prin minte…

amanet, desigur, numai o perioada,
pana cand apele se vor fi tulburat,
caci nimeni nu e pentru totdeauna
la coltul strazii, sub felinar. efemeritate
e cuvantul-blestem al intregii perioade
in care se desira ghemul de sarma al povestii;
incertitudine- cuvantul tabu al intregii zone gri

e un loc ce și-a uitat culorile,
populat cu oameni ce și-au uitat zâmbetele
pe cand stateau la coada la emoții,
intr-o vreme de care nu se mai vorbește.
in vremea aia cand s-au deschis amanetele
pentru tot soiul.

unii și-au amanetat bijuteriile-
ăștia sunt lasii.
unii și-au pus casele amanet-
prevazatorii. cei ce-au zis ca siguranta e inainte
de toate: de vise, de emotii, de soare, de ras.
mai sunt cei ce si-au amanentat vietile…
ah, curajosii! cum s-au ascuns ei
in tufisul unui atat de artificial destin…
si mai sunt, in fine, cei ca tine
ce și-au pus sufletele amanet.

as spune ca ei sunt inconstientii,
dar
inconștiența are izul sărat
al marii in octombrie,
al tigarilor proaste
si al rupturilor ratate.
ori…

ibricul in care clocoteau speranțele
s-a varsat pe tot aragazul,
facandu-mi semn ca gata,
vremea infuziilor de vise s-a dus
acum e ora realismului orb,
dezbracat de orice probabilitate afectivă
si ca in gara asta,
unde clar am coborât din greseala,
scapa cine poate

asa am plecat iar,
mai mult furis, cum am invatat,
cautand inca Acel
loc frumos de unde sa ma inalt,
fiindca e tot ce mi-a mai ramas
si se vede, am oasele
omoplatilor ascutite, dure, le simți
daca te apropii destul cat sa
poti sa ma iei in brate. si râd.

ele sunt aripile
ce mi-au crescut pe dinauntru, sume
ale unor nopti si zile in care
totul m-a ars, usturat, taiat.
zile si nopți si luni de prefacere
de transformare și renastere
a vechiului in nou, a mea in mine,
dezgoliri de adevaruri, de părți,
lame subțiri ce tăiau sub stern lacrimi
lacrimi ce ardeau obraji si se ingropau
in gropile claviculelor, si noduri.
si fiecare dintre ele era ceva ce nu ți-am spus

acum calmul s-a întors sa curete aragazul
si sa șteargă praful de pe rafturi: e toamnă,
adică a început recoltarea amintirilor
si curățarea ranilor. rupem cojile sa rămână
cicatricile netede, cu luciul lor bizar,
de medalii nepamantene,
în timp ce asternem alte straturi de iod
sonor, de jazz, de blues, peste cele noi
doar-doar or coace mai iute.
e vremea sa le punem, cuminti, pe raft…

orele tac, nu-mi mai spun nimic,
s-a dus spaima de sosirea serii
acel moment cand toate lamele incep
sa taie sincron linii fine, sa deseneze
harti, intersectii, rascruci de amintiri
in zigzag, un surplus de emotii
ce vin cu vijelie și sapă
văi nevazute pe obraji, pe gat, văi ce ard
si aduc cu sine un tremur
al lor, al mainilor
pe care am contat candva sa construiesc
o lume intreaga, parca brodata pe poale
si uita-te la ele acum;

sunt moi, nefiresc de moi,
tremura incetisor, zvacnit.
degetele vor sa te atinga,
dar nu mai exista posibilitatea asta,
asa ca ating cel mai apropiat lucru
de tine. ating creionul
si-ncep sa mazgaleasca peste noi.
nu ar fi zis nimeni vreodată
ca degetele astea subtiri au brodat,
singure, o asa lume. si, totusi…

uita-te la ele. nu mai e nimic din atunci,
sufletul a lasat ghemul din stern amanet
pentru cand va redeschide usa dinspre
debaraua-labirint, ticsita cu amintiri,
cu lavanda si stelute mici.

nu se prea vad stelele in marile orase,
zici ca e un gol, dar nu-i deloc asa
caci fiecare stea e un felinar,
iar felinarele dor, vezi tu,
pentru ca nu le deosebeste nimic
pe cele de aievea de felinarul zonei gri

si cu toate astea, desi candva vor sti,
nimeni nu va reusi sa găsească
nici amanetele de colt de strada,
nici amintirile, nici zona gri cenușie.
desi pe acolo vor trece oameni o mie
si vor aștepta langa felinar cel puțin o dată,
cel putin jumatate. si asta pentru ca…
nu se poate.

strada înghite amintiri, lumina blocurilor
dezvaluie in masura in care corpul lor ascunde,
iar timpul nu-i unic, e multiplu
nu mai împărțim unde
sau degete incolacite,
sunt vremuri ce nu mai vin niciodata,
amintiri ce la usa degeaba or sa bata
chiar daca povestea s-a pitit într-un gang,
nu o vom regasi decat moartă.

asta a fost anatomia unei rupturi
minutios, detaliat redata
construita de aceleasi degete ce te-au atins odată,
in sunet de tobe si iz de căldură de soare
o zi nu de doliu, dar de falsă sărbătoare
si retraire parțială a unei vechi eternități bipolare.