ține-mă-n brațe de parcă ți-ar fi teamă că ai să mă pierzi, că am să plec dimineața devreme decisă să uit drumul înapoi și cum arăți dormind de îndată ce-am închis ușa.
ține-mă de mână ca și cum ai așteptat toată viața momentul, dar ți-ai dat seama abia într-o noapte de iarnă cețoasă și grea că eu eram de fapt femeia pe care o aștepți de-atâta timp, ca un fanatic.
sărută-mă de parcă ziua de mâine nu mai există, s-a anulat, momentul prezent e tot ce avem și tot ce contează, acum mă poți supune preț de minute înainte să mă eliberez de tot ce mă ținea departe.
privește-mă în ochi fără să minți că simți atunci când o să fie prea târziu ca oricare din noi să poată să mai repare ceva, și fără să-mi promiți nemurirea îmbrăcată-n om ce știe să spună cuvintele care se cer, se-așteaptă spuse, și nu-ți pese de sângele-nchegat cu iz de tămâie și ger pe care s-au construit ani în șir statuile obsedante ale poveștilor în doi ratate înainte ca timpul să stea, povestea unui el și-a mea.
de fapt mai bine nu-mi promite nimic și poate… poate am să rămân.
Dacă există ceva bine știut despre mine, de apropiați și nu doar, acel ceva e dragostea mea pentru cafea. Pe care am tendința să o beau în loc de apă, spre exasperarea generală, și care se face, musai, la ibric. Dar povestea începe, ca orice poveste de dragoste, cu mult timp în urmă, cu un ibric. Ibricul mamei de cafea, veșnic cu preț de un sfert de ceașcă de cafea pe fundul lui, pe lângă care mă învârteam periodic de când aveam vreo patru ani. Ibricul care parfuma toată bucătăria și anunța, alături de cântecul cocoșului și de soare, că începe o nouă zi. Ibricul care aduna în jurul lui femei la povești, și pe mine la ascultat. Pe atunci, mă alegeam doar cu mirosul, indiferent cât de insistentă aș fi fost.
Stând și observând, însă, am descoperit că sunt mai multe feluri în care îți poți bea cafeaua. O poți face așa cum o face, de când o știu, mama: faci cafeaua, o pui în cană, și te apuci de treabă. Mai meșterești, mai iei o gură, și uite așa ajungi să tragi de ea bună parte din zi. Sau, la polul opus, poți face cafeaua, o torni în cană și, așa cum l-am văzut întâi pe tata făcând, cât timp îți bei cafeaua, faci doar asta. Nimic altceva.
La început, relația mea cu cafeaua era una socială. Îmi luam o cafea de la tonomat în pauzele de la liceu, sau când chiuleam cu colegele de la vreo oră. Atunci deveneam, într-un fel, copii mai mici ale mamelor noastre, care-și beau cafeaua în bucătărie, din căni de porțelan, la povești. Noi o beam din pahare de plastic, în parc sau prin oraș, povestind, la fel ca adultele noastre, te-miri-ce. Cu timpul, am început să-mi beau cafeaua și acasă, cu mama, povestind fiecare câte ceva. Uitându-mă în urmă, nu mi-a plăcut niciodată să-mi beau cafeaua altfel decât stând locului. Mi se pare că fură din farmecul momentului, că-l grăbește. La mine cafeaua n-a avut niciodată statut de utilitate, doar de moft. De necesitate, într-un fel, psihică.
Îmi aduc aminte că, într-o zi de iarnă, cam gri, am intrat pentru prima oară într-o cafenea 5togo. Trecuse ceva timp de când se lansaseră, și tot zisesem că mă duc să văd ce e cu ei. După timp bun de stat la coadă pentru diferite hârtii, ieșind în zloata de afară, i-am zis mamei că eu am nevoie de o cafea. Erau, întâmplător, chiar în drumul nostru. Contrastul dintre design-ul luminos, cu nuanțe pin-up, și griul general de afară, dintre zâmbetul de după tejghea și oamenii triști de afară, ne-au lăsat pe amândouă așa…ușor uimite. Iar de atunci, am tot trecut prin cafenelele lor de câte ori am fost prin preajmă, ca să vedem că atmosfera prietenoasă și cafeaua bună sunt constante peste tot.
Acum ceva timp, când deja aveam ibricul meu de aramă bine împământenit pe hota din bucătărie, iar oamenii din jur păreau să se fi resemnat cu cantitățile de cafea pe care le beau, primesc un mesaj care zicea așa: ”Bună!
Dana de la 5to go here
Am remarcat că în ultima vreme ne vizitezi des si ne bucurăm că #5togo se numără printre cafenelele tale preferate.
Am vrea să te avem mai aproape de noi și să faci parte dintr-o comunitate restrânsă de prieteni ai 5 to go. Astfel, am vrea să îți oferim un kit complet de cafea si accesorii pentru prepararea noului produs din meniul 5 to go, și anume cafeaua la IBRIK.
Prepararea cafelei la IBRIK reprezintă o experiență pe care mulți dintre noi poate am uitat-o și ne dorim sa o redescoperim împreună. Ne-ar bucura să vedem fotografii sau stories cu creativitatea, spontaneitatea și #experientaTAIbrik.”
Moment în care mintea mea s-a întors în timp, la unul dintre cursurile de Cultură Materială, în care Vintilă ne spunea, așa cum doar el știa s-o facă, despre cum economia bazată pe produs a început să fie înlocuită, tiptil, de o economie mai subtilă, dar nu mai puțin agresivă, bazată pe experiență. O treabă deloc inocentă, dat fiind că e ceva subiectiv și, deci, greu de evaluat: cum poți spune că experiența Celuilalt e, obiectiv vorbind, una proastă? Poți defini un produs prost, dar cum definești o experiență proastă? Am zâmbit amar, gândindu-mă că de acum felul lui de a explica treburi atât de complexe e o altă amintire savuroasă și, mânată de curiozitate, am acceptat invitația. Până la urmă, era vorba despre un brand care-mi place și de o inițiativă mișto, ce putea să iasă prost?
Trec zilele, și vine momentul în care primesc apel de la curier. Toată ziua stătusem de parcă urma să vină Moșul. Și, într-un fel, chiar venea. Până la urmă, singurul lucru de care eram sigură că o să fie parte din kit era cafeaua. Bun, și-n rest?
În rest, kit-ul meu de preparare a cafelei la ibric conținea un ibric roșu ca focul, să-mi surâdă norocul, o ceașcă de espresso cu motive populare românești și farfuriuță, două pahare-semnătură 5togo, și un bilețel simpatic, totul adunat într-o cutie accesorizată cu o glumiță care a prins pe internet (o altă semnătură a brandului e, de altfel, umorul).
Mi-am luat ibricul nou, ceașca, și am testat cafeaua în balcon, chiar de ziua bunicii și, cum credeam eu atunci, de ziua celei mai bune prietene. Primul lucru pe care l-am sesizat a fost cât de fin era măcinată cafeaua. Atât de fin, încât am trecut cu vederea faptul că, pentru gusturile mele, era un pic prea mult prăjită. Chiar și așa, e o cafea parfumată, cu o aromă blândă, ca de acasă. O cafea de băut în tihnă.
Pe mine experiența 5togo m-a purtat în timp, unul dintre paragrafele din bilețel întrebându-mă despre amintirile mele cu cafeaua la ibric, până în vremea copilăriei, când începutul școlii însemna umplutul unei găletușe cu măceșe, pe care s-o ducem cu noi în prima săptămână. Ca de obicei, mama își lua cana de cafea, pe mine de mână, găletușa, și plecam pe dealul din spatele casei la cules. Și ea mereu culegea mai mult și mai repede decât o făceam eu.
Aceeași experiență m-a făcut să beau mai puțină cafea. Nu pentru că o să mor de inimă, așa cum se miră apropiații că nu s-a întâmplat încă, ci pentru că micuța ceașcă e atât de simpatică încât nu-mi mai vine să mă întoc la cana mea veche, neagră, cu siguranță mai mare. Și tot ea mi-a arătat câtă creativitate se poate coagula în jurul unei cești mici de espresso: am văzut poze cu blănuri și perle, cu cărți, cu flori, lângă ceașca mică, decorată în stil popular.
Asta înseamnă, înainte de branduri, de cafea, sau de orice altceva, că oamenii au nevoie, încă, doar de-un prilej prin care să creeze ceva plăcut. De o scânteie. Și că sunt dispuși să accepte prilejul, indiferent de cine li-l oferă.
Și am mai descoperit ceva. Că sunt atâtea feluri de a îți bea cafeaua câți oameni pe lume, și că felul în care o faci evoluează în același ritm cu tine, ca om. Pentru mine cafeaua e momentul de meditație, de la momentul în care pun apa în ibric și până la ultima gură de cafea din ceașcă, prilej de autoanaliză și planificare, uneori de socializare. Un tabiet. Și, ca pe toate celelalte tabieturi ale mele, o iau foarte în serios. Poate de asta n-am încă espressor, sau măcar cafetieră. Pentru că simt nevoia pauzei pe care mi-o dă ritualul perparării cafelei, cu pașii lui mici și siguri, mereu aceiași.
Și pentru că, uneori, o cafea băută în tihnă sub cerul perfect albastru e o formă de terapie, de reconciliere a mea cu mine. Mai ales dacă în poală se culcușește o pisică, iar în căști se aude un pic de jazz.
Lumea Lucretiei 