ține-mă-n brațe de parcă ți-ar fi teamă că ai să mă pierzi, că am să plec dimineața devreme decisă să uit drumul înapoi și cum arăți dormind de îndată ce-am închis ușa.
ține-mă de mână ca și cum ai așteptat toată viața momentul, dar ți-ai dat seama abia într-o noapte de iarnă cețoasă și grea că eu eram de fapt femeia pe care o aștepți de-atâta timp, ca un fanatic.
sărută-mă de parcă ziua de mâine nu mai există, s-a anulat, momentul prezent e tot ce avem și tot ce contează, acum mă poți supune preț de minute înainte să mă eliberez de tot ce mă ținea departe.
privește-mă în ochi fără să minți că simți atunci când o să fie prea târziu ca oricare din noi să poată să mai repare ceva, și fără să-mi promiți nemurirea îmbrăcată-n om ce știe să spună cuvintele care se cer, se-așteaptă spuse, și nu-ți pese de sângele-nchegat cu iz de tămâie și ger pe care s-au construit ani în șir statuile obsedante ale poveștilor în doi ratate înainte ca timpul să stea, povestea unui el și-a mea.
de fapt mai bine nu-mi promite nimic și poate… poate am să rămân.
“te-aștept oricât!” ți-am zis într-o noapte de vară, în timp ce două lacrimi paralele-mi ardeau obrajii, gâtul și toată ființa. “oricât ar dura. nu-mi pasă de timp, oricum nu vreau pe altcineva.” și-au fost ultimele cuvinte spuse care m-au durut.
de-atunci toate cuvintele sunt doar ecouri, toate durerile, copii după durerea originară.
dar tu n-ai vrut o femeie care s-aștepte oricât. ți-ai dorit o femeie mai bună. o femeie care nu-ți pune întrebări, care nu se uită în ochii tăi ca să citească toate lucrurile pe care nu i le spui, care nu ridică ochii spre stele în nopțile verii să lase stelelor ce-i de făcut cu oamenii ce i-au greșit vreodată.
de-atunci umbra mea a luat trup de om și umblă zi-lumină prin tot felul de locuri, face nopți albe pe tot felul de poteci neumblate, tărâmuri care se ascund în spatele cuvintelor, în sclipirilor ochilor când simte crengi de copaci în păr și nisip sub tălpi, trosnet de frunze și ramuri uscate, ape vuind, se aruncă
în singurele brațe ce au primit-o oricând plouă cu stropi mărunți și reci, ca fiecare amintire a ei cu tine, cioplite-n marmura roză a unui subconștient îmbrăcat în valuri de trifoi alb și soare. azi știe că nu-i minciună mai mare pe lume ca mitul reîntoarcerii. oricât am vrea să fie în altfel, unele lucruri se întâmplă doar o dată. iar azi, acum, când viitorul s-a întâmplat deja, de mână cu toate fricile ce n-aveau cum să se întâmple, azi, acum, e prea târziu pentru orice și pentru tot ce-aș fi putut să-ți fiu.
există apropieri de cuvinte care atârnă greu. prea greu. atât de greu că de la simț la limbaj poate trece oricât. săptămâni. ore. ani. doar ca să le lași afară, să se joace cu apropierile altor cuvinte, emoții, persoane.
există separări de esențe pe cât de opuse, pe atât de tari. ruptura se-ntâmplă pe bucăți, e aspră, amară, te doare. te doare ca un vis, ca o ruptură, ca un spasm pe care nu-l așteptai, dar care-a venit, și nu mai vrea să plece. e visul care n-a apucat să se întâmple,
te doare, și fiecare cuvânt rupe mai mult. spațiu, sentimente, bucăți din tine. te rupe cu totul, te rupe de tine, de celălalt, te-nstrăinează, pune garduri de sârmă ruginită, ghimpată-ntre tot ce fusese odată atât, dar atât de aproape. tu nu mai ești a ta. el nu mai e al lui. voi nu mai sunteți ai voștri. te rupi, de azi nu mai e nimeni. acolo nu mai există.
fiecare îmi pare rău sfâșie, smulge, atârnă ca o piatră de moară, și tu te-nneci în toate cuvintele nerostite vreodată. cazi, sub greutatea unui regret care nu e al tău. de unde vine, e cineva acasă?
fiecare te iubesc strivește, te face să fugi, nici tu nu știi, fugi de tine, fugi doar ca să ai unde te-ntoarce atunci când nu mai ai încotro să fugi? tu cine-ți ești atunci când nu e nimeni?
nu vrei. cuvintele nu-ți mai sunt acasă. te-ai lepădat de tot ce se poate pune în cuvinte într-o singură noapte. ai vrea să simți vântul că-ți biciuiește obrajii, ploaia, cum te îmbracă-n lacrimile plânse de alții, poate, pentru tine. vrei să simți în carne tot ce-i bun și rău, orice, doar nu vocea lui când rostește cuvinte. nu acele două cuvinte. două cuvinte ca o sentință.
tot ce-a fost de neatins s-a topit în regretul cu care le-a rostit prima oară, blestemul unui joc de zaruri în care fiecare ar fi vrut să fie altfel, e doar un final. un alt fel de final, îngropat sub labirintul de vinovății și regrete ce-așteaptă la cotitură vremea de joacă, sfârșitul a tot ce-ar fi putut să fie și n-a fost, al unei povești atotcuprinzătoare, care n-a avut loc nicăieri. prea intensă, prea mare ca spațiul și timpul să-i fie pretexte de desfășurare.
o poveste despre răsărit și întunecare, despre catifea și oțel, parfum de bărbat așteptat prin cotloane închise, de ploaie, povestea care n-a primit dreptul să trăiască, sufocată prematur din prea multă apăsare.
Lumea Lucretiei 