The catch

For a few days, there’s a song stuck in my head. It is a man’s world, the voice sings over and over again. And I have to admit that, indeed, it is, still, a man’s world. However, this is not a title of pride, though, but a great responsibility.

Because, as a man’s world, the man also must help others. To protect them and ensure them that they can live safely on his watch. And this is a neverending task.

But there is, as always when it comes to sensitive matters, a catch. And here the catch is the fact that men are, in the beginning, boys. And boys have families. And this is the real catch: long before men have power and independence, they are boys that have families. And as a family member, you learn.

Because men and women don’t get born men and women. They become men and women as they grow up. What kind of men and what kind of women they become, that’s an answer to be found in their past as boys and girls. In their families and in the core values of those times when they were children learning.

I can’t stress enough how important family is in the journey of a boy towards manhood. It teaches him a lot. There’s a special kind of mission being a boy’s mom. You have to be always mindful of what you put on display. Of what you accept and you don’t, of what your boundaries are and how much of them are you respecting.

As a boy’s mother, you teach him how many things a girl or a woman should accept in the name of love. And that’s a terrific lesson to be taught, no matter what side of it are you.

Because there might be his father the one to teach him what you do and don’t do to a woman, but will always be the mom the one who teaches him what will a woman tolerate from a man’s actions. A woman will teach him that love can and must at times be tough, to remain healthy.

In my experience, the worst men have broken moms. Moms who were not able to do more for their sons than to reinforce old stereotypes about what a man does and, more important, what a man does not. These are the men who won’t talk about themselves. Won’t share feelings. The ones that will feel bad for seeing them crying. It is not because they don’t have any, or that they don’t care about you enough to share. It is because the little boy was punished for doing so, and after that was told that it is not manly to act that way.

There are a lot of men, of young, capable men, struggling. And they struggle hard with things they were taught that is not manly enough to talk about. Things like depression, anxiety, perfectionism, and pressure. A lot of pressure.

Because not only women have to face social pressure, it goes the same rocky way for men too. It only changes the narrative, that’s all.

If a girl is told that she has to have household skills, they’re asked to be good providers. If she has to be pretty, he has to be charismatic. And so on, until the great delusion and the burnout come to visit.

Then it comes the day when things get out of hand, and the man starts to see. He looks at himself and sees all the lies he took as truths. Every little flaw is now a sharp line, cutting his eyesight. Every little thing that pushed him further from being the man he hoped to be. Every moment when he felt like not being good enough, not man enough.

And every little thing is taken as a sign of failure. This is how, for most of them, unfolds the entry of delusion, burnout, and mental struggles. It really does not matter what is the starting point, as long as it has the speed of a forest fire.

There are other things that matter, though, and they also embody feminism. As a woman, you don’t have to be a boy’s mother to make a difference. You can be a lover, a friend, a sister, a woman that he’s trusting. We can and we have to help our men cut the struggle’s chord.

I’ve always told my male friends that being manly is just a  toxic illusion if the definition of it doesn’t match the definition of being human. That men are human beings, with human needs and feelings and they should accept and embrace them. That they don’t have to always be self-confident or to own the situations they find themselves in. That is wonderful that they are empathetic. That being insecure about your body, your skills, your career, your strong points is not something that depends on being a man or a woman, it is just part of what makes us human. All of us.

And it is also our shared responsibility to understand that, men and women as well, we’re being put in front of the same struggles. It is the time to make from this circle a safe space, where no man is bullied for being honest about how he really feels, and no woman is bullied for putting on display traits like ambition, determination, self-confidence, or other once-known-as-manly traits.

It won’t be easy, but it will be worthy because, at the end of the day, there is our shared territory, our common traits, the ground we build our foundation on. So let’s draw a circle around our people,  men or women, and allow them to feel their feelings, talk their minds, express their real selves, without fearing judgement. It is, after years and years of keeping harmful stereotypes for unwritten norms, the least we can do for their becoming. Maybe we did not, in the past, know better than this, but now we do. And we owe it to our childhood selves to do better. Because what we allow is what will continue, and what will continue will be our real legacy, not what we wished it would be.

#anti

împotriva unei mame
n-are rost sa lupti.
mai ales ca mama asta
vine tocmai din est,
din locul unde vânturile
bat mai aspru, viata curge
mai taios, cand nu incremeneste
in turture prin care reflectă
lumina din privirile oamenilor
ce inca n-au cedat pe campurile locului
de spaima vietii ce nu se mai sfarseste

dar fiecare mama are o fiica
undeva, care i se opune
dintr-un reflex neconditionat, fara capatai
sau fara început inchipuibil.
fiica mamei de la est sunt eu,
cea care sunt, exist si, ca atare, ma opun.
eu vin din sud, unde vremurile sunt altfel.
unde noaptea e mai scurta ca timp,
dar mai intensa ca emotionalitate,
unde singurul vant ce bate e vantul schimbarii.

acolo, in locul de unde vin,
absurdul se ascunde in fiecare
molecula de oxigen din aer,
impulsivitatea e o balarie ce creste pe șanț
si cu care nu-si bate nimeni capul
s-o starpeasca sau sa-i faca ceva
si zilele curg la fel de leneșe,
baloane de sapun suspendate
intre crâșmă, camp si biserica,
prea stransa impletire a nepasarii cu opulența

si-n tot vidul constant al locului
in care niciodata nu se intampla nimic
care sa merite luat in seama mai mult
de cinci minute in care te plictisesti,
eu sunt, exist si ma opun, din principiu,
fata de orice face nota discordanta
cu cea care stiu că sunt atunci
cand privirile celorlalti nu se abat spre mine

asa e, impotriva mamei n-are rost sa lupti,
mai ales cand tu vii din afara si ea din est.
dar matematicile se schimbă si regulile
se dau intr-o parte cand ii esti fiică.
atunci opoziția ta devine datorie,
căci tu esti singura care mai poate
opri explozia de irational ce o paste,
dar pentru asta trebuie sa descoperi
si sa exploatezi orice fisura i-ai gasi,
indiferent de costuri
căci drumurile vechi nu te vor duce-n locuri noi
si asta nu-i doar o poveste despre voi.

nu sunt oricare fata, eu
sunt fiica ce isi poarta
aripile de demon pe interior,
chiar daca varfurile lor ii inteapa inima.
sunt cea care a avut curaj sa ridice ochii,
sa se rupa de regula nescris-a ascultarii,
sa puna intrebari si sa ceara ce stie
ca e de drept al sau, fara sa mai accepte
compromisuri croite din sferturi de masura

sunt cea care isi poarta nebunia fățiș,
la vedere, asa cum altele poartă
bijuterii primite de la te-miri-cine.
cea care s-a nascut din haos,
care simte mirosul dezastrului
de la km distanță, si se lasa purtată de el
incotro o va duce vântul schimbarii,
singurul vant care bate prin partile ei de lume
si pe care il accepta drept complement direct.

singura
care i-a spus vreodata temutei mame din est
ca, inainte sa ii fie ei fiică, ea e a ei insasi
si ca identitatea-i nu-i o miza de jucat
la poker sau zaruri, ca nimeni
n-o va face altceva decat este si se arata,
si care a vazut-o destramandu-se, gata sa cada
jubiland la fiecare fisura gasita, caci ea se regenera
inca o data, si inca o data, si inca o data…

caci mama de la est, atat de apriga si temuta,
e pe duca. se vede incoltita, aproape invinsa
caci din interior si cea mai grea usa poate fi deschisa,
lasand vulnerabilitatea sechestrata sa iasa
sa vina cu noi la joaca,
iar atunci controlul mamei se evapora ca ploaia de vara

era simbiozei externalizate, alienante,
s-a sfarsit cand a inceput degradarea,
cand opoziția a deprins corporalitatea
si a renunțat să-și concilieze natura cu moralitatea,
cand fiica razvratita și-a insusit anomia
existentiala ce-i da dreptul la regenerare,
odata ce-a inteles ca natura-i e emoția
cea mai singulara, pura, iar emotia
nu-i decat cealalta jumatate a haosului,
deci cautarea ordinii s-a clasat
pentru o temporalitate profund viitoare.

da, mama mea din est,
ruptura doare, de-aia
trebuie intai sa zgarii,
sa fisurezi, sa înveți
durerile constant, treptat,
sa le vezi, sa le simti cu
toate intensitatile, in toate celulele
si in toate formele lor. de asta
sunt eu, acum, aici. ca sa
te obisnuiesc cu durerea, cu
înfrângerea unei vointe obisnuite
sa i se intample toate dupa voia sa.
să-ți subliniez ca pe caiet neputinta
si să-ți pun constant sub ochi degradarea
caci altfel, mamă de la est,
n-o sa stii niciodata cum se simte ușurarea,
fiind prea legata de ce crezi ca stii. invata uitarea
inainte sa ajungi sa te inunde disperarea

asta ar putea fi despre oricine
dar, cumva, s-a nimerit sa fie
doar despre mine si despre tine,
o lebada alba si una neagra
ce stau in aceeasi cada,
una prea speriata sa sara,
alta ce tocmai a prins curaj sa spuna
ce tocmai a început sa vada,
aritmetica silabisita a unei simbioze
atipice, bazata pe contrast fundamental,
ce isi priveste apusul cand mandria
isi ascute dintii pe bancheta
din spatele unei dacii vechi, bleu-ciel
sau ce se intampla cand devine uliu bietul miel

Viata ca o inghetata de menta

31646758_1767864063252600_5778607784979333120_n

Multe plante m-au fascinat pe mine-n viata asta, dar nici una asa cum o face menta. Nu pot spune ca-s neaparat o fana, dar m-a fascinat dintotdeauna capacitatea ei de a genera iluzii. Orice contine menta si e comestibil pare mult mai cald sau mai rece decat e de fapt. Si chestia asta ma face s-o vad ca pe analogia cea mai congruenta cu felu-n care mai curge viata azi.

Mereu m-am gandit si m-am uitat in jur ca la un puzzle ce trebuie completat, ca la o problema doar pe jumatate definita. Si asta a implicat, cel mai adesea, sa stiu. Ce? Orice mi-a lasat impresia ca o sa-mi foloseasca- nu concret, neaparat- la intelegerea a ce se intampla in jurul meu. Indiferent cat de mult a luat sau de enervant a putut deveni. Si asta mi-a facut lista de nedumeriri sa fie enorma.

Nu pricep, de exemplu, ce-are toata lumea cu latura practica si latura frumoasa a vietii. De ce le tratati toti de parca s-ar exclude. Nu se exclud, decat in cazuri patogene. Altminteri, avem nevoie si de util, dar ne trebuie si frumosul, indiferent de cat de inutil ar fi din perspectiva practica. Are si el utilitatea lui clara si concreta: ne bucura. De asta nu pricep eu de ce trebuie sa sacrifici una pentru alta.

E fumata si dezintegrata zicerea aia cu ”Life’s short, eat dessert first”, si cel mai adesea auzita in contexte unde nu i-ar fi, poate, locul. Ca nu-i nici despre mancare, nici despre experiente ale momentului, ci despre prioritati. Da, stiu, am zis cuvantul bau-bau. Scuze! Dar despre asta e vorba. Despre a le prioritiza, astfel incat sa ai vreme si de ”desert”, dar si de restul mesei, ca sa nu ramai flamand. Despre cum iti faci timp de lucrurile care-ti fac inima sa bata mai tare, si de cele care-ti fac ziua de maine sa fie un gand fara griji. Ca, oameni fiind, avem nevoie de ambele. Avem nevoie de frumos, de bun, de amuzant, de drag, la fel de bine cum avem nevoie de util, de pragmatic, de rational, de cert, de functional. Daca reusesti sa le amesteci intr-un mod coerent, poti spune ca esti unul dintre rasfatati. Daca nu, esti la fel ca noi, aia care am inteles, intr-un fel sau altul, ca a sacrifica o dimensiune pentru alta e o prostie, o falsa alegere. La fel cum unele femei ”aleg” intre cariera si familie. E ca si cum ai avea de ales intre con si inghetata, orice alegere faci, frustrarea ramane, fiindca ne trebuie amandoua.

Dar pot intelege, fiindca daca nu ai un bun control al timpului, lucrurile pot sa alunece usor intr-o parte sau alta a balantei, e inevitabil. Si de obicei ajungi sa constati ca partea mai ”neimportanta” (fiindca orice n-aduce folos material, acum sau pe viitor, e neimportant si inutil, teoretic) ocupa ”prea mult timp”, inevitabil ajungi sa o neglijezi in favoarea celei vazute ca fiind mai importanta. Iar majoritatea oamenilor n-au reusit sa-si dezvolte genul asta de control fara sa pice-n capcana rigiditatii cu nuante de fixism. Asa am ajuns si eu la ideea de sandwich- incep cu ceva ce-mi place, continui cu ceva ce e musai de facut, ca sa inchei tot cu ceva ce-mi place. Mi se pare nu egoism, nu privilegiu (si aici sa nu-mi sariti in cap cu comunitatile ce traiesc la limita saraciei extreme, ca vorbim de marea medie gri aici, nu de exceptiile alb-negru, si nu tot ce intra la bucurie costa), ci masura de siguranta. De conservare a unei minime sanatati mintale.

Sau ideea conform careia o femeie e mult mai fericita daca are langa ea un barbat care s-o faca fericita. Ei bine, asta poate fi adevarata doar partial. Nu neg ca fericirea de a te simti iubita si apreciata de un barbat e ceva frumos, ceva aparte, dar de aici si pana la a avea convingerea ca asta e tot ce inseamna fericirea…e drum lung. Un drum lung si trist, pe care inca nu pricep de ce l-ar parcurge cineva, in ce circumstante. Fericirea, bucuria vietii, e ceva nediscriminatoriu, accesibil oricui. In asta si consta farmecul ei, in faptul ca-i a tuturor. O femeie singura poate fi fericita la fel de bine cum o femeie care are un barbat alaturi se poate simti neimplinita, singura in viata ei. A avea pe cineva langa tine e o sansa-n plus, nu o garantie ca ajungi la fericire. Pentru ca adevarata masura a fericirii n-o da parcursul unei zile, ci cele cateva minute de dinainte sa adormi- atunci, cand esti doar tu cu tine, stii cum si cine esti. De asta respingem si singuratatea, si ideea ca omul poate fi fericit si singur, nu doar langa alt om. Pentru ca, in majoritatea cazurilor, singuratatea e urma ramasa a unei experiente de marginalizare, nu o alegere deliberata. Asa ajungem sa ne intrebam „Ei, da’ cine dracu’ vrea sa fie singur?” si sa dam verdicte la fel de dezechilibrate ca emitatorul.

Si de asta bag inghetata de menta in aceeasi cutie cu oglinzile care te fac sa pari mai slaba decat esti, cu iluziile optice: fiindca toate ne-arata, in felul lor senzorial, cat de diverse sunt nuantele in care o viata de om poate fi inteleasa si traita. Abia asta ma fascineaza cu adevarat, restul nu-s decat pretexte. Iar textul asta n-a fost gandit cu intentia de a te invata cum sa traiesti, ca nimeni n-are, in afara sarlatanilor de profesie, retete pentru asta, singurul fel in care poti afla e…sa traiesti. Indiferent ce-nseamna asta pentru tine.