Dystopia

Imi beau cafeaua într-un second hand,
Vocea din cap imi zice “this is not the end”.
Vanzatoarea e pe jumătate absentă
Si, de fapt, nu e nimeni prezentă acolo,
Între toate hainele organizate intamplator.
Suntem doar niste obiecte de decor
Vii, cu aparențe dubioase,
Ce-ascund în carne regrete, frustrări și angoase.
Ma uit pe pereți și nu-i nici un ceas,
Zugrăveala căzută ma face sa ma-ntreb de ce am ramas;

Ultimul om de pe pamant,
Nu-i nimeni sa ma auda atunci cand cânt,
Nimeni in jur, doar ochi goi,
Nimeni care ar putea sa mai stie de noi

Anotimpul poveștilor a luat sfârșit
Cu primul scartait ascutit de poartă,
Cu prima stea care a rasarit,
Cu prima sclipire din ochi, subtilă formă de artă
Cu primul batran ce fuma hâtru ce-mi ieși in cale.
De-acum nu mai e loc de scapare, mult gri,
Ma vad un Hamlet pe tocuri, a fi sau a nu fi?

Imi fac curaj sa sparg linistea,
“Țineți și vieți?” intreb.
Vanzatoarea imi scoate cu ochii inima din piept
“De ce, vrei s-o vinzi? Du-te la amanet,
Desi nu se mai cauta, nu faci nici de un kent.”
Plec rumegand un gand venit dimineață,
Razand ca am vrut sa-mi cumpăr o altă viață.

Popi vorbesc de rai pe pamant, un joc
Mie raiul pe pamant imi pare lipsă de noroc.
Raiul meu pe pamant sunt bratele lui,
E un vis distopic, inaccesibil.
Asa ca am plecat in căutarea Iadului pe pamant,
O sa-l gasesc, domesticesc, și-o să-l fac locuibil,
Ca viata mea-i doar un vis imposibil

Fratii Manakia si imaginea Balcanilor, sau despre intalnirea oamenilor cu Istoria

Incep articolul cu o confesiune: nu stiam de existenta fratilor Manakia pana sa aud despre ei la un curs. Mi-au parut, din prima, niste personaje mai mult decat curioase, dar n-am aprofundat subiectul atunci. L-am lasat, cum fac mereu, pe mai tarziu. Mai tarziu a insemnat o diferenta de cateva luni, cand am descoperit cartea intr-un anticariat si mi-am zis ca merita o sansa si ei. Dar am citit-o alte cateva luni mai tarziu, cand am fost sigura ca am timp s-o diger, nu doar s-o citesc.

Pentru ca lucrarea lui Marian Țuțui nu e chiar o biografie de luat la plaja. E impresionanta, dar nu prin furnizarea de informatii cu tenta de tabloid sau anecdota. De fapt, cred ca cei doi frati, Milton si Ienache, ca personaje, nu se pretau. Povestea celor doi frati Manakia este, in primul rand, povestea romanilor ce traiau in diferite parti ale Balcanilor inainte de Primul Razboi Mondial. E povestea unor oameni care, prin fotografiile si filmele lor, au lasat mostenire marturii ale unui mod de viata ce n-avea sa se mai gaseasca replicat ulterior. Ale unui stil de viata patriarhal, traditionalist, orientat spre comunitate si traditii, cu respect fata de un anumit tip de ierarhizare sociala si familiala. E povestea romanilor, a aromanilor, si a tuturor popoarelor cu care acestia au trait laolalta in Balcani. Si asta e unul dintre elementele ce o fac sa fie o lectura surprinzatoare- bogatia informatiilor, naratiunea ce curge lin printre episoade tumultuoase ale istoriei regiunii si munca fratilor Manakia, alaturate putinei noastre cunoasteri asupra Balcanilor.

Pentru ca, desi ne batem cu pumnii in piept ca suntem un popor balcanic (si, din ce-am vazut, suntem mult mai balcanici decat suntem inruditi cu Vestul), nu stim prea multe despre care-i treaba cu Balcanii astia. Semanam la port, la organizare, am impartit momente ale istoriei, iar romanii au plecat inca de timpuriu spre Balcani. Si, totusi, nu stim foarte multe despre Balcani, rezumandu-ne doar la cateva clisee mari- orgoliosi, excentrici si impulsivi.

Fratii Manakia, prin munca lor, fiindca biografia e presarata cu imagini din filmele celor doi frati, dar si cu fotografii realizate de acestia, iti spun o alta poveste a relatiei dintre Romania si Balcani, o poveste ce seamana mai mult cu cea a unor vecini cumsecade ce au ajuns sa se imprieteneasca. Cu toate acestea, insa, biografia celor doi frati vine si cu o anumita doza de inedit data nu de vietile lor private, ci de momentele istoriei in care au fost martori, pe care le-au observat indeaproape, activ, lasand marturii vizuale despre acestea.

Personal, vad in lucrarea lui Marian Țuțui, pe langa pasiunea pentru mostenirea lasata de cei doi frati si de importanta lor sublicitata la evolutia filmului si a etnografiei vizuale, o carte desteapta, atent construita. Nu e genul de carte pe care s-o iei la plaja, dar e cu siguranta cartea pe care vrei s-o citesti atunci cand vrei sa intelegi un pic mai mult din lumea in care traiesti decat o faci deja. O carte care, fara rigiditate, iti povesteste ce a fost, pentru a putea intelege cu adevarat ceea ce este. Este povestea ce fascineaza, a doi oameni care s-au intalnit, fara bravura, cu Istoria. Care au trait si documentat Istoria la care ne raportam astazi atat de abstract, de parca s-ar fi intamplat aievea, intr-un univers paralel, si doar vestile au ajuns pana la noi. O carte ce te tine lipit de cand o deschizi, si care te pastreaza prins o vreme buna dupa ce o termini. O carte care, de-ar fi citita de mai multi, ne-ar ajuta sa fim mai putin ignoranti si, de ce nu, poate chiar ne-ar ajuta sa capatam mai multa claritate in fata anumitor intrebari, sa mai scapam de cateva prejudecati pe care le avem fata de vecinii nostri de la sud.

Oricare ar fi ideile cu care am ramane, insa, in urma lecturii, Fratii Manakia, imaginea Balcanilor, ramane o carte buna de citit, fie ca esti un pasionat de film si fotografie ce vrea sa afle mai multe despre ce si cum a fost la inceputuri, fie ca pur si simplu vrei sa citesti ceva inteligent, scris cu atentie la detalii si care sa fie misto. Din orice motive ai citi-o, e cu siguranta genul de carte care aduce un plus de valoare timpului tau liber. Asta chiar daca timpul petrecut citind nu e niciodata timp pierdut.

Viata ca o inghetata de menta

Multe plante m-au fascinat pe mine-n viata asta, dar nici una asa cum o face menta. Nu pot spune ca-s neaparat o fana, dar m-a fascinat dintotdeauna capacitatea ei de a genera iluzii. Orice contine menta si e comestibil pare mult mai cald sau mai rece decat e de fapt. Si chestia asta ma face s-o vad ca pe analogia cea mai congruenta cu felu-n care mai curge viata azi.

Mereu m-am gandit si m-am uitat in jur ca la un puzzle ce trebuie completat, ca la o problema doar pe jumatate definita. Si asta a implicat, cel mai adesea, sa stiu. Ce? Orice mi-a lasat impresia ca o sa-mi foloseasca- nu concret, neaparat- la intelegerea a ce se intampla in jurul meu. Indiferent cat de mult a luat sau de enervant a putut deveni. Si asta mi-a facut lista de nedumeriri sa fie enorma.

Nu pricep, de exemplu, ce-are toata lumea cu latura practica si latura frumoasa a vietii. De ce le tratati toti de parca s-ar exclude. Nu se exclud, decat in cazuri patogene. Altminteri, avem nevoie si de util, dar ne trebuie si frumosul, indiferent de cat de inutil ar fi din perspectiva practica. Are si el utilitatea lui clara si concreta: ne bucura. De asta nu pricep eu de ce trebuie sa sacrifici una pentru alta.

E fumata si dezintegrata zicerea aia cu ”Life’s short, eat dessert first”, si cel mai adesea auzita in contexte unde nu i-ar fi, poate, locul. Ca nu-i nici despre mancare, nici despre experiente ale momentului, ci despre prioritati. Da, stiu, am zis cuvantul bau-bau. Scuze! Dar despre asta e vorba. Despre a le prioritiza, astfel incat sa ai vreme si de ”desert”, dar si de restul mesei, ca sa nu ramai flamand. Despre cum iti faci timp de lucrurile care-ti fac inima sa bata mai tare, si de cele care-ti fac ziua de maine sa fie un gand fara griji. Ca, oameni fiind, avem nevoie de ambele. Avem nevoie de frumos, de bun, de amuzant, de drag, la fel de bine cum avem nevoie de util, de pragmatic, de rational, de cert, de functional. Daca reusesti sa le amesteci intr-un mod coerent, poti spune ca esti unul dintre rasfatati. Daca nu, esti la fel ca noi, aia care am inteles, intr-un fel sau altul, ca a sacrifica o dimensiune pentru alta e o prostie, o falsa alegere. La fel cum unele femei ”aleg” intre cariera si familie. E ca si cum ai avea de ales intre con si inghetata, orice alegere faci, frustrarea ramane, fiindca ne trebuie amandoua.

Dar pot intelege, fiindca daca nu ai un bun control al timpului, lucrurile pot sa alunece usor intr-o parte sau alta a balantei, e inevitabil. Si de obicei ajungi sa constati ca partea mai ”neimportanta” (fiindca orice n-aduce folos material, acum sau pe viitor, e neimportant si inutil, teoretic) ocupa ”prea mult timp”, inevitabil ajungi sa o neglijezi in favoarea celei vazute ca fiind mai importanta. Iar majoritatea oamenilor n-au reusit sa-si dezvolte genul asta de control fara sa pice-n capcana rigiditatii cu nuante de fixism. Asa am ajuns si eu la ideea de sandwich- incep cu ceva ce-mi place, continui cu ceva ce e musai de facut, ca sa inchei tot cu ceva ce-mi place. Mi se pare nu egoism, nu privilegiu (si aici sa nu-mi sariti in cap cu comunitatile ce traiesc la limita saraciei extreme, ca vorbim de marea medie gri aici, nu de exceptiile alb-negru, si nu tot ce intra la bucurie costa), ci masura de siguranta. De conservare a unei minime sanatati mintale.

Sau ideea conform careia o femeie e mult mai fericita daca are langa ea un barbat care s-o faca fericita. Ei bine, asta poate fi adevarata doar partial. Nu neg ca fericirea de a te simti iubita si apreciata de un barbat e ceva frumos, ceva aparte, dar de aici si pana la a avea convingerea ca asta e tot ce inseamna fericirea…e drum lung. Un drum lung si trist, pe care inca nu pricep de ce l-ar parcurge cineva, in ce circumstante. Fericirea, bucuria vietii, e ceva nediscriminatoriu, accesibil oricui. In asta si consta farmecul ei, in faptul ca-i a tuturor. O femeie singura poate fi fericita la fel de bine cum o femeie care are un barbat alaturi se poate simti neimplinita, singura in viata ei. A avea pe cineva langa tine e o sansa-n plus, nu o garantie ca ajungi la fericire. Pentru ca adevarata masura a fericirii n-o da parcursul unei zile, ci cele cateva minute de dinainte sa adormi- atunci, cand esti doar tu cu tine, stii cum si cine esti. De asta respingem si singuratatea, si ideea ca omul poate fi fericit si singur, nu doar langa alt om. Pentru ca, in majoritatea cazurilor, singuratatea e urma ramasa a unei experiente de marginalizare, nu o alegere deliberata. Asa ajungem sa ne intrebam „Ei, da’ cine dracu’ vrea sa fie singur?” si sa dam verdicte la fel de dezechilibrate ca emitatorul.

Si de asta bag inghetata de menta in aceeasi cutie cu oglinzile care te fac sa pari mai slaba decat esti, cu iluziile optice: fiindca toate ne-arata, in felul lor senzorial, cat de diverse sunt nuantele in care o viata de om poate fi inteleasa si traita. Abia asta ma fascineaza cu adevarat, restul nu-s decat pretexte. Iar textul asta n-a fost gandit cu intentia de a te invata cum sa traiesti, ca nimeni n-are, in afara sarlatanilor de profesie, retete pentru asta, singurul fel in care poti afla e…sa traiesti. Indiferent ce-nseamna asta pentru tine.