te-aș fi ferit de toate relele lumii doar ca să-ți văd tristețea cu iz de bitter suedez cum pleacă, vălul greu al durerilor mute cum îți limpezește privirea.
te-aș fi lăsat să mă cunoști chiar și-n dimineți leneșe, albe, în care-mi arunc ochii pe volumul de poezii de pe noptieră înainte să adorm la loc între două frânturi de realitate difuză, două vise, două coșmaruri calde
te-aș fi lăsat să te apropii fără teama c-ai să-mi greșești la un moment dat. aproape, mai aproape, tot mai aproape, hai, pierde-mă într-un zâmbet și uită-te să vezi cum înfloresc când mă privești în ochi.
dacă nu m-aș fi grăbit să caut ceea ce nu se poate găsi aș fi vrut să-ți mângâi degetele în timp ce răsare luna, dar am găsit ceea ce nu se poate căuta ca-ntotdeauna, înșiruire de nu și de stări maniacal-euforice lumea asta mică e prea mare pentru un noi, iar mie n-are să-mi zică nimeni de ce. azi încă aud sunet de sticlă spartă când știu că urmează să doară iarăși sufletul
conștiința mea se uită la mine dezaprobator de undeva de foarte de sus. dă din cap știind că fac ce am zis că fac indiferent de câte ori mi-ar spune că nu alegerea aia e aidoma unei mâțe micuțe care se uită curioasă, atentă, vrând parcă să priceapă lipsa de logică a oamenilor.
undeva, urletul câinelui dă glas propriei disperări ținute sub cheie, anunță că undeva, ceva, tocmai a intrat pe ultima sută de metri, că vine un sfârșit. sfârșitul unei părți din viață, cum e ea știută de mine dar mie mi-e frică de începuturi…
sufletele celor ce m-au iubit vin în vizită uneori. de obicei vin ca un anumit fel de fluturași, îmi lasă indicii, semne pentru noi pași de făcut. ca un făcut, vin doar când gândurile-mi capătă culoarea cerului pe furtună, texturi de stofă aspră, care râcâie pielea.
uneori își aduc aminte de mine oameni de care fug, chiar când aș avea mai mare nevoie de ce sunt ei pentru mine. “Pentru că nu vrei să te vadă slabă.” vocea vinovăției apasă butonul de panică, interacțiunile se constrâng artificial
din tot ce am, mintea mea rămâne gardian și făclie printre cețuri. din tot ce sunt, corpul meu e cel mai de preț tezaur, arhivar al tuturor plăcerilor și durerilor mele. mă vrei? trebuie doar să sari gardul lumea e terenul meu de joacă, convențiile rămân moștenire Vestalelor lor eu am descoperit noi feluri de a privi și nu mi-e dor de veninul învelit în aur e vorba de filtru și perspectivă, iar astea nu sunt nicicând primite-n dar.
prima iubire, coala de hârtie. albă. dreaptă. curată. goală. fidelă. mă privește fără să mă știe, fără să știe că e duhovnicul perfect. mereu egală și identică cu ea însăși, preotul orb, surd, mut, duhovnicul care-mi primește confesiunea rând cu rând, fără să judece sau să caute să afle ce înseamnă. sensuri. simboluri. îmi absoarbe cuminte fiecare literă, doar ca să plec apoi până la o dată incert-viitoare.
fiecare rând și poem e magie, o incantație ce-mi iese prin buricele degetelor, ca mângâierea. numai că asta e o vrajă a trecutului, în timp ce mângâindu-ți pielea fac de fapt o vrajă ca să suspend prezentul. mereu același dublu sens amintire-plăcere
poemele sunt incantații pe tăcute pentru cei pentru care-am plâns. n-o să uit vreodată cum s-a simțit când am fost sfâșiată. înc-odată, și-nc-odată…
strâng cu mine pietricele. le pun cu grijă-n buzunarele adânci, de hoață de momente. nu-s doar pietre. sunt povești cristalizate unde fiecare pietricică are un miros, un loc al ei de unde vine, și un om. le port cu mine și încă n-am putut să le arunc pe drum pe cele de la tine, să le găsească-ntr-o răscruce altcineva.
apusu-mi pune pe foi muzica unui buzunar de inimă în care adun zi de zi câte ceva la păstrare, cronică roz-portocalie a preaplinului ce-și caută, întâi de toate, loc. coala, casa mea mereu primitoare, fără chei..
când o să mă fac mare vreau să mă transform într-o magnolie. arbore cu rădăcini serioase, cu flori suave, lacome, ce înghit pe nerăsuflate tot soarele și vântul, cu parfum pe care nu-l descoperi decât dacă te-apropii și-adulmeci și stai.
dar până atunci absorb și port cu mine povești și amintiri în locul soarelui și brizei, căci rădăcinile-mi mă duc mereu spre înăuntru, dar viața, viața cea mare e-n afara mea, uite, trece pe lângă mine viața cea mare, și eu nu pot decât să mă joc cu pietrele vrăjite din buzunare, rozariu al penitenței de pe coli căci rădăcinile-mi mă duc și mă scufundă într-un botez fără de voie sau final. doar viața-mi dinăuntru-mi mai rămâne, dar e pândită veșnic de banal.
Lumea Lucretiei 