Hai să ne dezvoltăm personal, baby!

 

De niște ani buni sunt martora expansiunii unui fenomen pe cât de popular, pe atât de exhaustiv: dezvoltarea personală. Ce-nseamnă asta? Păi, cam orice ți-ai putea imagina- de la cursuri de parenting la cursuri de time-management, la cum să-ți descoperi femeia interioară, să devii bărbat alfa (că noi nu facem discriminare aici, clar?) și câte și mai câte. Toate mișto, toate interesante, toate utile…la prima vedere. Dar cine ești tu să vorbești despre dezvoltarea personală, fetițo? Ei, păi hai să vă povestesc, că știu că asta întrebați în sinea voastră, fără să vă vină și curajul necesar verbalizării ei; cel mult ridicați din sprânceană circumspecți.

Relația noastră datează de undeva din liceu, când m-am împrietenit cu câțiva apostoli adolescenți ai dezvoltării personale. Mi s-a părut o tâmpenie incompletă, dar foarte deștept ambalată, cam ca o muiere slută, dar care-a fost făcută, prin machiaj, haine și editare, vedetă de Instagram de la bun început. La vremea aia, n-aveam argumentele necesare să explic coerent de ce e doar o pojghiță de roz-unicorn, dar îmi iau revanșa acum, cinci ani și multe experiențe mai târziu.

Dezvoltarea personală e un concept în esență bun, dar, ca mai toate conceptele, aplicat prost. Am văzut mulți guru de dezvoltare personală cu un succes fabulos, care-ți explică cum să faci, ei bine…cam orice. Să te lași de fumat, să câștigi averi, să ai corpul de vis, să seduci irevocabil tot ce mișcă sub soare… De multe ori, același ins te învață toate astea. Plus clasicele public speaking și time management. Că, deh, ne adresăm unui public educat, doar, nu? Păi…da, dar vezi tu, ăia care vă învață toate treburile astea, o fac în neștiință de cauză. Ceea ce e normal, fiindcă ei n-au, la origini, treabă cu sănătatea mintală. Sunt absolvenți de Politehnică, Jurnalism, Comunicare sau mai știu eu ce. Toate domenii foarte mișto, dacă oamenii s-ar mărgini să țină training-uri de nișă, pe ce știu ei mai bine- că e web design, tehnici de redactare sau strategii de comunicare on-line, sau orice altceva la care se pricep. Dar oamenii vin să te învețe pe tine să renunți la țigări după un exemplu personal și încă vreo două-trei selectate atent, astfel încât să li se confirme teoria. Că așa se face treaba. Practic, însă, băieții vă cam fac de bani. De ce?

Pentru că ei tratează un simptom, nu o cauză. Dacă eu, marele trainer, coach, sau ce titulatură o mai fi acum la modă, te fac pe tine, fumător compulsiv, să înlocuiești fumatul compulsiv cu spălatul pe mâini de douăzeci de ori pe zi, nu se cheamă că te-am făcut să renunți la fumat. Se cheamă că, pe o fundație cu iz potențial patogen, în cazul de față una obsesiv-compulsivă, eu ți-am înlocuit un simptom, o modalitate de expresie a acestor tendințe considerată de societate ca dăunătoare, cu una considerată dezirabilă. Dar fundamentul e tot acolo, problema de bază n-a dispărut niciunde. Și nici n-ar avea cum.

Pentru că dezvoltarea personală nu poate ține loc de terapie. N-are cum să fie rezolvată o problemă comportamentală prin 2 cărți, 3 conferințe și-un workshop. Astea-s de suprafață, sunt pentru…nu, nu-s nici măcar pentru probleme, sunt pentru oameni care cred că au o problemă cu, un fel de pastilă placebo, dar la nivel psihic. Problema aia poate să nici nu existe, de facto, dacă ție ți se pare că ea există, atunci există și minim un prestator de servicii de dezvoltare personală care să ți-o elimine și să te lase să te bucuri după în voie de viață. Și, chiar de-ar vrea, chiar de-ar vrea coach-ul în cauză, nu poate să meargă în profunzimea problemei. N-are ceea ce în spațiul anglofil se cheamă know-how, sau cunoașterea de specialitate necesară nici măcar pentru a discerne cauzele care le-ar intra sub incidență, de cele care au nevoie de ajutor specializat.

Dar nu pot nici blama oamenii care devin adepți. Nu-s informați. Încă mai cred basmul La psiholog merg doar nebunii și se poartă în consecință. Adică încearcă să se trateze singuri, de probleme pe care ei le văd, dar cărora nu le văd și cauzele, cu ajutorul unor cărți și seminarii ținute, majoritatea lor, de oameni cel puțin la fel de neavizați. Orbul care-l conduce pe orb, cum spun americanii, mari iubitori de dezvoltare ei înșiși. Dezvoltarea personală aia reală impică investiție mare. Investiție de timp, bani, capital emoțional. Înseamnă renunțarea la prejudecăți și demararea unui proces de reparații și control al pagubelor. Mers la terapeut, când simți că ai o problemă de rezolvat, nu să faci, după cum te taie capul, experimente pe propria persoană și să te razemi de fundătura spre care-ai mers atât de vesel, ferm convins că stai pe culmile gloriei. Asta e dezvoltarea personală reală, sau, cum le place lor să zică, autentică.

De fapt și de drept, dezvoltarea personală pe care-o știm noi, cu iz de cultură organizațională, nu-i decât expresia unei abordări ce-n economie e cunoscută drept Teoria Alegerii Raționale- când indivizii au de ales între o variantă A și o variantă B, vor alege în conformitate cu principiul simplu al maximizării utilității. Adică vor alege varianta care le aduce cele mai multe beneficii în cel mai scurt timp. Vor alege rațional. Dar TAR este și ea, alături de dezvoltarea personală. o simplă fațetă, la rândul său, a utilitarismului. Știm toți că ideea de bază a tuturor sloganurilor de dezvoltare personală îl conține pe TU. Tu ești responsabil de ce se întâmplă în viața ta, tu ai puterea să-ți schimbi viața, tu faci și dregi. Dar tu și numai tu. Societatea, cultura în care te-ai născut, nivelul de educație, contextul geopolitic în care trăiești, precum și alte variabile mari, pe care nu le voi enumera aici, n-au nici o treabă. Noooo, ferească Hristos! Tu ești mă singurul responsabil de viața și devenirea ta. Ori ăsta, dragilor, e un mare pericol ce ne paște.

eșec relațional

 

”Îmbrățișează-mă, sunt un eșec!”

e refrenul nespus al atâtor zile, nopți,

momente ce trec unul după altul, la infinit,

fraza pe care-aș repeta-o, urlând a neputință, mereu,

doar că…

n-am cui. în jurul meu

e avalanșă de oameni ce fug

care-ncotro, cu ochi goi, niciodată

la pas și niciodată cu sens,

așa că rămân cu mine,

captivă-n galeria de aproape artă

a propriilor trăiri.

înnebunesc și nici măcar nu-mi pasă;

prin mine trec miliarde

de gânduri, trăiri, amintiri și senzații.

mă chircesc pe podea ca și cum ar fi ultima

care mă poate-nțelege, asculta, alina,

trag o inspirație de veșnicie și-ncep

pe dată să tremur lumesc

gândindu-mă că tocmai am pierdut tot.

tot ce trece prin mine fără să pot întreba

de unde vine, pe cine caută sau încotro,

singura șansă de-acces spre tot ce iubesc

și-n timpul ăsta nedefinit mă golesc;

 mă golesc de rost, de simțiri, de dorință,

sclipirea din ochi ia sfârșit. gata,

de-acum o să fiu ca oamenii de la metrou

cu ochi goi, nostalgici aproape

după cine știe ce. or fi după zile ca asta?

cine mai știe? știu doar că din mine

pleacă așa, ca stolurile migratoare, rând pe rând,

cu râs isteric și crud, mort de viu

tot ce cândva am fost.

azi stau chircită pe podea,

tremur nervos și-o voce mă cheamă.

aș da orice să fie reală, știu că nu e,

dar vocea aia cu amintiri de porțelan

și textură de cărămidă nearsă

e unul din cele mai adânci secrete,

ultimul lucru la care renunț cu voia mea,

căci nu-i nici un secret deja:

vocea aia-i vocea ta. tu și secretul meu

purtați același nume,

dar nu ești aici,

iar eu fac autopsia celui mai dur atac de panică din lume

disecând anatomia unui eșec relațional.

o fi blestem sau o fi dar?

Laturile despre care nu vorbim

Poate doar mi se pare mie, insa de ceva timp am senzatia, constanta si acuta, ca asistam la aparitia unor noi tabuuri, unor noi cutume sociale. Unele complet opuse celor de care eram noi obisnuiti sa fim guvernati zi dupa zi.Astfel, auzim frecvent despre complexul de inferioritate. Cel de superioritate, in schimb? E un ilustru anonim. Ni se aduc manechine drept standard de frumusete, iar cand o adolescenta devine anorexica incercand sa le semene, brusc se descopera secretul frumusetii- Photoshop. Se vorbeste despre beneficiile sexului, dar nimeni nu spune ca e ok sa fii virgin/a la 20 de ani. Despre sociabilitate, e deja inutil sa mai discutam. Cum adica sa nu vrei sa ai 200 like-uri la o poza si 10000 de followers pe Instagram? Daca vrei timpul tau, petrecut cu si pentru tine, esti egoist, antisocial si, cu siguranta, psihopat. Auzi, sa iti placa sa fii singur, ce tampenie! Cine-a mai auzit?
Iar una din cele mai flagrante probleme e cultura. Ni se inoculeaza abil ideea ca trebuie sa stim. Ce? Pai cum ce, tot despre toate! Esti anul intai la Limbi si Literaturi Straine, dar nu stii cum anume se fabrica robotii? Pai ce faceti voi domne acolo, la facultatea aia? Asa ajungem sa aflam noi in practica, ceea ce altii doar au teoretizat- ca fiecare individ tinde sa avanseze pana la nivelul sau maxim de…incompetenta! Asa ne trezim o natie care stie tot despre nimic, doar pentru ca “da bine” sa stii. Nu conteaza ce. Cum adica sa nu stii? E rusinos, esti ignorant, traiesti degeaba!
Se mai discuta, mult si cu ardoare, despre saracia crunta si bogatia jignitoare. Pai si clasa de mijloc? “Nu mai exista asa ceva!”, iti vor spune, cu-n ranjet pedant, cu totii- mici si mari, tineri si batrani, cu carte si fara, ca pe-o lozinca propagandista. E tabu si sa nu te intereseze prea tare “imaginea”, care mai nou e vitala si ea. Sa iti pese de ce se va alege de tine la batranete? Adica sa vrei sa imbatranesti frumos? Sa stii ca aici chiar ai intrecut masura! Chiar daca gasesti sfaturi pe tema asta pe la toate colturile, atunci cand incerci sa le aplici, esti pe cale de a deveni un paria absolut.
Si, cu toate astea, marea mea intrebare e…de ce? De ce lasam sa se intample asta, sa ne transformam cu buna stiinta lumea in care traim intr-o distopie? Si singurul lucare-mi vine in cap e goliciunea. D-aia se intampla, ca suntem goi pe dinauntru! Nu ne mai spunem, nici noua, nici celorlalti, “imi pare rau”, “multumesc”, “a fost vina mea” sau “imi pare bine ca”. Institutia monologului interior, candva atat de importanta, e azi…patologie. Nu stim nici macar noi ce vrem concret. Nu mai stim nici sa ne bucuram de un cer senin, o floare ce-a inflorit sub ochii nostri, o raza de soare. Vorbele bune, le asteptam si-atat. De spus, doar la zile mari, cand trebuie. Si abia asta e marea provocare. Vrem revolutii, dar nu vor aparea pana nu o sa pricepem ca suntem niste vase goale, unele pe care oricine le poate umple cu orice. De-aia trebuie sa fim responsabili de noi insine. Si e greu, e greu de acceptat ca oamenii vin si pleaca, iar tu ramai blocat pentru vecie cu tine insuti. Cu gandurile tale, cu neimplinirile tale, cu nostalgiile, visele, credintele, regretele. Gandeste-te numai…sa fii blocat o viata langa un strain, eventual unul antipatic. De-aia cel mai important e sa ai o relatie frumoasa cu tine. Plimba-te prin paduri, prin parcuri, mergi de unul singur la restaurant, la teatru, la muzeu. Fa-ti cadou obiectul pe care ti-l doreai de atata timp, si nu spune ca “e primit de la cineva”. O sa-mi zici ca instig la egoism, la hedonism..poate. Dar meriti toate astea.
Meriti sa-ti zambesti ca unui prieten drag, meriti sa te bucuri de un apus frumos, de un film sau o carte care-ti plac, fara a da cuiva socoteala. Meriti sa-ti permiti luxul atat de necesar al unei pareri bune despre propria persoana. Meriti sa poti spune “stiu ca ma vezi un om prost si ingamfat, dar asta nu implica sa ma vad in aceeasi lumina. Eu ma vad un om frumos, destept si bun. Eu stiu cine sunt.” Si stii de ce meriti si ar trebui sa faci toate astea? Pentru ca esti un individ unic si irepetabil. Adica exact ca noi toti. Ce poate sa fie mai frumos de-atat, decat constiinta deplina a propriei valori, a propriei unicitati, a tot ce esti tu?